Anna Gavalda – O iubeam

Pot sa-i simt inca atingerea usoara pe gat. Vocea, caldura lui, mirosul pielii, totul e la locul lui… E de ajuns sa te gandesti.

Oare dupa cat timp uiti mirosul celui care te-a  iubit? Si cand incetezi la randul tau sa-l mai iubesti?

Se tot vorbeste de durerea celor care raman, dar te-ai gandit vreodata la durerea celor care pleaca ? … Durerea celor prin care vine nenorocirea… Cei care raman sunt plansi, consolati, dar cei care pleaca ? …Curajul celor care dimineata se privesc in oglinda si articuleaza raspicat, numai pentru ei, aceste cuvinte : “Am dreptul sa gresesc?”. Doar cuvintele astea… Curajul sa-ti privesti viata in fata, sa nu vezi in ea nimic potrivit, nimic armonios. Curajul de a face praf totul, de a distruge totul… din egoism ? Din egoism pur ? Si totusi, nu… Atunci ce e ? Instinct de supravietuire? Luciditate ? Frica de moarte ? Curajul de a te infrunta. Macar o data in viata. De a te infrunta, pe tine. Pe tine insuti. Numai pe tine. In sfarsit. “Dreptul de a gresi”, e o expresie scurta, un crampei de fraza, dar cine sa ti-l dea ? Cine in afara de tine ?”

O iubeam pe aceasta femeie. Iubeam sunetul vocii ei, umorul ei, rasul ei, felul cum vedea lumea..Iubeam rasul ei, curiozitatea ei, discretia ei, coloana vertebrala, soldurile usor reliefate, tacerile, blandetea ei si…tot restul.Totul…Totul. Ma rugam sa nu poata trai fara mine.

Eram increzator. Eram plin de energie. Cred ca eram destul de fericit in acea perioada a vietii mele pentru ca, desi nu eram cu ea, stiam ca exista. Era oricum ceva nesperat.

Am intalnit-o in aceeasi seara in alta camera de hotel si cand, in sfarsit, am putut sa-mi strecor degetele in parul ei, am reinceput sa traiesc

Stii cand ai plecat ieri si m-ai lasat in camera asta, in mijlocul dupa-amiezii, mi-am zis ca n-o sa mai retraiesc niciodata asa ceva. Niciodata, ma intelegi? Niciodata…M-am imbracat, am iesit. Nu stiam unde sa ma duc. Nu mai vreau sa retraiesc asa ceva, nu mai vreau sa ma intind cu tine intr-o camera de hotel si pe urma sa te vad plecand. E prea dur.

Mi-am promis sa nu mai traiesc niciodata cu un barbat care ma face sa sufar. Cred ca nu o merit, intelegi? Nu o merit. De aceea te-am intrebat: ce o sa se intample cu noi?

Acum mi-ar placea sa ma opresc un pic din goana pentru ca gasesc ca viata e frumoasa cu tine. Ti-am spus ca o sa incerc sa traiesc fara tine.. Incerc, incerc, dar nu prea sunt viteaza, ma gandesc la tine tot timpul. Deci te intreb acum, si pentru ultima data poate, ce ai de gand sa faci cu mine?

M-am gandit, nu-mi fac iluzii, te iubesc, dar n-am incredere in tine. Pentru ca ceea ce traim noi nu e real, inseamnă ca e un joc. Pentru ca e un joc, trebuie şi reguli. Nu vreau sa te mai vad la Paris…Nici la Paris si nici in alt loc unde sa te temi. Cand sunt cu tine, vreau sa pot sa-ţi dau mana pe strada si sa te sarut in restaurante, altfel nu ma intereseaza. Nu mai am varsta sa ma joc de-a prinselea. Deci o sa ne vedem cat mai departe cu putinta, in alte tari….Nu cauta sa ma chemi sau sa afli unde sunt, nici cum traiesc, cred ca problema nu mai e asta. M-am gandit, cred ca e cea mai buna solutie, sa fac ca tine, sa-mi traiesc viata, iubindu-te mult, dar de la distanta….Ce am de pierdut la urma urmei? Un barbat las? Si de caştigat? Placerea de a dormi in bratele tale cateodata….m-am gandit, vreau sa incerc. Nu ai de ales..

…plecam sa lucrez, ma intorceam seara implorand cerul s-o gasesc in patul meu. Uneori era, alteori nu. Venea in toiul noptii si ne pierdeam unul in altul fara sa fi schimbat o vorba. Radeam sub cearsafuri, minunandu-ne ca suntem acolo. In sfarsit. Atat de departe. Uneori, nu ajungea decat a doua zi…Uneori nu venea si o uram..

Evoca barbati sau situatii care ma innebuneau, dar asta era tot pentru pat…Eram la discretia acestei femei, cu aerul ei strengaresc cand se prefacea ca greseste numele pe intuneric. Paream vexat, dar eram zdrobit. O posedam si mai brutal cand, de fapt, visam s-o strang in brate.

Cand unul dintre noi se juca, celalalt suferea. Era complet absurd. Visam sa o apuc si sa o scutur pana ce-si varsa tot veninul. Sa-mi spuna ca ma iubeste. Sa mi-o spuna, ce dracu! Dar nu puteam, eu eram ticalosul. Toate astea, din vina mea…

– Si ce amintire pastrezi despre anii aceia?

– O viata ca o linie punctata…Nimic…Ceva. Din nou nimic. Dupa aceea iar ceva. Dupa aceea iar nimic… De fapt, a trecut foarte repede… Cand ma gandesc am impresia ca povestea asta n-a durat decat un anotimp… Nici macar un anotimp, o suflare. Un fel de miraj.. Ne lipsea viata de zi cu zi..

De altfel, toata aceasta frumusete, aceasta gratie nu erau intamplatoare.Stia prea bine ce facea in seara aceea: se facea de neuitat. Poate ma insel, dar nu cred… Era cantecul ei de lebada, de ramas-bun, batista la fereastra. Era atat de fina, sigur ca simtea…Chiar si pielea ei era mai catifelata. Era oare constienta de asta? Era o generozitate din partea ei sau numai o cruzime? Amandoua, cred…Amandoua.

Pierre, sunt gravida.

– Cu cine?..

– Cu nimeni…Iti multumesc, ai spus cuvintele pe care le asteptam. Da, am facut tot drumul pana aici numai ca sa aud cuvintele astea doua. A fost cam riscant…Am avut ce am vrut. Nu reuseam sa te parasesc. Nu pot sa-mi petrec viata asteptandu-te, dar… Nimic. Trebuia sa aud cuvintele astea doua. Trebuia sa-ti vad lasitatea. S-o pipai cu degetele mele, intelegi? Nu, nu te misca…nu te misca, iti spun! Nu te misca! Acum trebuie sa plec. Sunt atat e obosita, Pierre…Eu…nu mai pot…

Viata, chiar si cand o negi, chiar si cand o neglijezi, chiar si cand refuzi s-o accepti, e mai puternica decat orice. Oamenii s-au intors din lagare si au facut copii. Barbati si femei care fusesera torturati, care ii vazusera murind pe cei apropiati si isi vazusera casele incendiate au reinceput sa alerge dupa autobuz, sa vorbeasca despre vreme si sa-si marite fetele. E de necrezut, dar asa e. Si pe urma, cine suntem noi ca sa dam atata importanta?