Darul Psihoterapiei – Irvin Yalom




Priveste pe fereastra celuilalt. Incearca sa vezi lumea asa cum o vede pacientul tau.
Empatia este un subiect atat de la moda – barzi in voga indruga tot felul de banalitati despre a te pune in pielea altuia – incat tindem sa uitam de complexitatea procesului. Este extrem de dificil sa stii cu exactitate ce simte celalalt; de cele mai multe ori nu facem altceva decat sa ne proiectam propriile sentimente asupra celuilalt.
Cu multi ani in urma am citit un articol scris de Sandor Ferenczi, un psihanalist exceptional, in care ii adresase urmatoarele cuvinte unui pacient: “Poate m-ai putea sa-mi descopar unele dintre unghiurile moarte.”
Fiecare individ are o lume interioara diferita, iar stimulul are o semnificatie diferita pentru fiecare. Psihoterapia este ca un test Rorschach viu: pacientii proiecteaza in el perceptii, atitudini si semnificatii din propriul inconstient.
“Introspectia este intotdeauna retrospectie.” (Satre)
Cred ca este ceva obisnuit ca terapeutul sa fie ajutat de pacienti. Jung vorbea adesea despre eficacitatea sporita a vindecatorului indurerat sufleteste. Sustinea chiar ca terapeutul lucreaza cel mai bine cand pacientul ii aduce alinarea perfecta pentru durerea sa si ca daca terapeutul nu se schimba, atunci nici pacientul nu se schimba. Poate ca vindecatorii indurerati sufleteste sunt eficace pentru ca pot empatiza mai bine cu nelinistile pacientului, datorita unei implicari mai profunde, personale in procesul de vindecare.
Tine minte ca sub masca sexului se ascund de multe ori nelinistile determinate de gandul mortii. Sexul este marele neutralizator al mortii, antiteza vitala absoluta a mortii. Unii pacienti care sunt expusi marii amentintari a mortii devin brusc exagerat de preocupati de ganduri sexuale. Exista studii care demonstreaza importanta crescuta a sexului pentru bolnavii de cancer. Termenul frantuzesc pentru orgasm, la petite mort (“mica moarte”), semnifica pierderea Eu-lui in timpul orgasmului ceea ce elimina durerea pricinuita de izolare – solitarul “Eu” disparand in contopitul “noi”.
Schopenhauer spunea ca Dorinta, generic, nu este niciodata implinita – de indata ce o dorinta iti este satisfacuta, apare alta. Chiar daca exista perioade foarte scurte de ragaz, de satisfactie, acestea se transforma imediat in plictiseala. “ Fiecare viata omenesasca, spunea el, se agita incoace si incolo intre durere si plictiseala.”
“Unii nu isi pot desface propriile lanturi, dar cu toate acestea reusesc sa isi salveze prietenii.” (Nietzsche)
Suntem, in cel mai profund sens, responsabili pentru noi insine. Suntem, asa cum spunea Satre, proprii nostri creatori. Prin insumarea alegerilor pe care le facem, a actiunilor noastre sau a neputintei de a actiona, in cele din urma ne cream pe noi insine. Nu putem evita aceasta responsabilitate, aceasta libertate. In termenii lui Satre, “suntem condamnati la libertate.”
Libertatea noastra merge chiar mai profund decat elaborarea vietii individuale. Cu peste doua secole in urma Kant sugera faptul ca avem responsabilitatea sa dam forma si sens nu doar lumii interioare, ci si celei exterioare. Cunoastem realitatea exterioara doar asa cum este ea procesata prin propriul nostru aparat neurologic si psihologic. Realitatea nu esre deloc asa cum ne-am imaginat-o in copilarie: nu intram in (si nu parasim) o lume bine structurata. In schimb, jucam rolul central in constituirea acestei lumi si o constituim ca si cum ar parea sa aiba o existent independent.
Si relevanta partii intunecate a libertatii vizavi de antietate si munca clinica? Putem gasi un raspuns privind in jos. Daca suntem constructori promordiali ai lumii noastre, atunci unde este pamantul soid de sub noi? Ce se afla sub noi? Desertaciunea, Das Nichts, cum spun filosofii existentiali germani. Prapastia, abisul libertatii. Si odata cu realizarea desertaciunii de la baza fiintarii apare anxietatea profunda.
Contemplarea retrospectivaa vietii duse si acceptarea responsabilitatii pentru ceea ce individul si-a facut siesi poate avea drept consecinta un mare regret. Terapeutul trebuie sa anticipeze acest regret si sa incerce sa il reformuleze. De multe ori ii indemn pe pacienti sa se proiecteze in viitor si sa se gandeasca cum pot trai acum astfel incat peste cinci ani sa poata privi inapoi la viata lor fara sa fie din nou coplesiti de regrete.
De se sunt deciziile dificile? Intr-un roman de-al lui John Garner, Grendl, personajul principal, ravasit de misterele vietii, merge la un preot intelept care pronunta doua sintagme simple, cinci cuvinte terifiante: “Totul piere, alternativele se exclud.”
“Alternativele se exclud” – acest concept sta la baza multor dificultati de ordin decizional. Pentru fiecare “da” trebuie sa existe si un “nu”. Deciziile sunt dificile pentru ca obliga la renuntare. De-a lungul vremii fenomenul acesta i-a preocupat pe cei mai mari ganditori. Aristotel si-a imaginat un caine flamand incapabil sa aleaga intre doua portii de mancare la fel de imbietoare, iar scolasticii medievali au scris despre magarul lui Buridan, care a murit de foame intre doi snopi de fan ce miroseau la fel de frumos.
“Crede-ma, omul renunta cel mai greu la ceea ce de fapt nici nu isi doreste.” (Caderea- Camus)
Pentru ca plansul inseamna adesea patrunderea in lacasuri mai profunde ale emotiilor, sarcina terapeutului nu este sa fie politicos si sa ii ajute pe pacienti sa se opreasca din plans. Dimpotriva – ai putea dori sa-i incurajezi sa patrunda si mai adanc. Poti pur si simplu sa ii impulsionezi sa-si impartaseasca gandurile: “Nu incerca sa parasesti locul acela. Ramai acolo. Te rog continua sa-mi vorbesti; incearca sa iti exprimi sentimentele in cuvinte.” Sau poti pune o intrebare pe care eu o folosesc des: “Daca lacrimile tale ar putea vorbi, ce ar spune acum?”
Nu imi place sa lucrez cu pacienti indragostiti. Poate din invidie – mi-e dor si mie de vraja. Poate pentru ca dragostea si psihoterapia sunt fundamental incompatibile. Un bun terapeut lupta cu intunericul si cauta iluminarea, in timp ce dragostea romantica este intretinuta de mister si se naruie cand este analizata. Detest sa fiu calaul dragostei.
Nietzsche, care, la scurt timp dupa ce “si-a venit in fire” dupa o poveste de dragoste pasionala(dar casta) cu Lou Salome, scria: “Intr-o zi a zburat pe langa mine o vrabie, si…am crezut ca vad un vultur. Acum intreaga lume este preocupata sa imi arate ce mult am gresit – si exista barfe si prin Europa despre asta. Ei, cui ii e mai bine? Mie, “acel amagit”, cum zic ei, care din cauza chemarii acestei pasari am trait o vara intreaga intr-o lume inalta a sperantei – sau celor care nu au niciun fel de amagire?”
Este mai avantajos sa te concentrezi pe starea de a fi indragostit decat pe persoana iubita. Ceea ce este cu adevarat fascinant este experienta, starea emotionala de a iubi, nu cealalta persoana. Sintagma lui Nietzsche, “Iti iubesti propria dorinta, nu pe cel dorit” s-a dovedit adesea de nepretuit in munca mea cu pacientii chinuiti de dragoste.
Am considerat intotdeauna foarte utila formularea lui Freud ca visul imprumuta caramizile din care este construit, din reziduul zilei, dar pentru ca imaginile sa fie suficient de importante incat sa fie incorporate in vis, ele trebuie consolidate de ingrijorari mai vechi, pline de semnificatie, incarcate de afect.
Este important ca terapeutii sa stie si sa le spuna pacientilor ca exista o legatura importanta intre amintire si emotii. Amintirile sunt mai puternice si codate mai profund in memorie daca sunt asociate cu o emotie puternica.
Parintii reci din punct de vedere emotional, fara sa vrea determina formarea conexiunilor din creierul copilului in asa fel incat emisferele sunt separate, lasand copilul fara indicii despre emotiile lui.
Ai rabdare cu tot ce nu este rezolvat si incearca sa iubesti chiar intrebarile (Rilke)
Ce-ar fi daca intr-o zi, sau intr-o noapte, s-ar furisa un demon in cea mai singuratica dintre singuratatile tale si ti-ar spune: “Viata, asa cum o traiesti acum si cum ai trait-o, va trebui sa o traiesti din nou, de nenumarate ori; si nu va fi nimic nou in ea, fiecare durere si fiecare bucurie si fiecare gand si suspin si tot ce este nespus de neinsemnat sau important in viata ta se va intoarce la tine, in aceeasi ordine – chiar si paianjenul acesta si lumina lunii printre copaci si chiar si momentul acesta si eu. Clepsidra eterna a existentei se intoarce iar si iar, si odata cu ea si tu, bob de tarana!” Nu te-ai arunca la pamant si nu ai scrasni din dinti blestemand demonul care a vorbit astfel? Sau ai trait vreun moment extraordinar cand i-ai fi raspuns: “Esti un zeu si nu am auzit niciodata nimic mai divin.” Daca ar pune stapanire pe tine acest gand, te-ar schimba sau poate te-ar zdrobi.” (Nietzsche)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s