Chris Simion – 40 de zile

    

Dumnezeu nu opreste pasarile tentatiei din zborul de deasupra capului. Tot ce ne cere insa este sa nu le lasam sa se cuibareasca in parul nostru.
– Cand Zmeul Albastru nu era langa mine, dorul de el ma mistuia, ma ardea in tot corpul. Cand ne intalneam, inghiteam. Nu mai pot sa-i sar in brate si nici sa-l imbratisez, nu mai pot sa ma ascund la pieptul lui si nici sa-l las sa ma ridice de la pamant si sa zbor. Am ars tot timpul nostru dansand ca nebunii, fara sa realizam ca de la un moment dat, dansam pe marginea prapastiei. L-am iubit fara intrerupere, in toate respiratiile si in toate pauzele dintre respiratii. L-am iubit nemeritat. Am existat iubindu-l.
– Cum cantaresti iubirea? Pe ce fel de cantar? Cum e o iubire meritata si cum e una nemeritata, Floarea- Soarelui? Ma inveti si pe mine sa ard asa?
Tu jos. Eu… cand ridici privirea… undeva. Tu ai da orice sa cobor pe pamant un minut. Eu ti-as propune sa urci in turn,aici nu exista timp,e un risc maxim , dar se traieste absolut. Ti-am lasat o suvita de par care atinge pamantul.Iti mangaie visurile. In privire ti-au crescut scari. Ochii se catara spre mine,aproape ma ating. Daca o sa te gandesti la riscuri,nu o sa stii unde ajungi. Arunca-te si vezi pe urma. Daca intr-adevar vrei sa-mi prinzi de talie iubirea ,o sa simt. Si atunci ti-as arunca alta suvita,una impletita cu sufletul meu.
Iubirea noastra nastea o malformatie.Gasisem in tine un al doilea corp in care sa iubesc. Puneam in tine tot ceea ce eram eu. Si eu devenisem doua trupuri. Erai un urcior gol care ma primea neconditionat. Intr-o zi ai propus sa ne jucam de-a distantele. Te-ai retras un pic. Atat de putin, incat nici nu am simtit.
Iubirea nu aduce durere. Iubirea aduce pace.
Am brodat neintrerupt pajisti de visuri. Ardeam sa petrec tot timpul impreuna cu el, de dimineata pana dimineata, in necuvinte. Imi era dor de el intruna si dorul de el ma facea sa nu ma simt singura. Ani de zile am trait dependenta de respiratia lui, ca o boala.
Iubirea nu inchide un om in tine, ci il lasa liber.
Vorbesti atat de mult despre iubire, ca nu-ti mai ramane timp s-o traiesti. Cand daruiesti, celalalt trebuie sa fie prezent. E degeaba sa daruiesti in absenta.
Faptul ca il iubesc nu are legatura cu faptul ca nu mai pot sa traiesc in mine cu un zmeu care mi-a umplut corpul de cactusi, sufletul de radacini, visurile de durere. Ce traim noi este o fantasma, o iluzie. Noi nu traim real. Nu mi-a facut nimic sa nu-l iubesc. A facut totul sa nu mai pot trai cu el. A dansat prea mult prin mine. Nu mai este copil.  A crescut. Este un urias, un zmeu urias. Mi-a inghitit sufletul. Mi-a strivit Cerul. Nu mai stiu cine sunt. Gesturile lui ranesc in loc sa mangaie. Cuvintele lui zgarie in loc sa insenineze. Privirea lui devoreaza in loc sa intareasca. Niciunul dintre noi n-a stiut ca, dansand fara oprire, ne omoram.
Intr-o dimineata de sfarsit de august m-am uitat in oglinda si in loc de mine era altcineva. Aveam fata vanata. Culoarea pielii mi se transformase. Inca respiram. Oglinda tinea pe ea aburul sufletului pe care am scris cu degetul “a fost pentru ultima oara”. Imaginea moarta pe care o priveam in stare de soc mi-a dat viziunea sfarsitului. Nu mai aveam unde sa ma duc. Ajunsesem la zidul – limita pe care numai Dumnezeu il putea smulge ca sa merg mai departe. Sufletu-mi intrase in coma. Era intr-o balta de sange. Ajunsesem la capatul puterilor. Plansesem toata noaptea. Aveam pometii traumatizati, umflati de spasme, pielea arsa si sarata de sute de lacrimi. Am incercat sa sterg, dar nu a mers. Realitatea nu are butonul “delete”. Nu trebuia sa privesc inapoi. Cand intorceam capul, simteam ca pe retina imi creste o tumoare. Era semnul ca trebuie sa ma opresc. Ma aflam intr-un delir cronic, la un prag de nebunie, intr-o dependenta hilara de propria mea minte. Imi creasem un basm in care-mi fataiam sufletul. Ma trezeam din somn, vedeam ca nu a ajuns acasa, ca bucata lui de cearsaf e neatinsa, ca totul in jurul meu miroase a singuratate si ca eu nu mai sunt eu. Incepeam sa plang si sa-l chem. In fiecare lacrima il imploram sa vina acasa.
Iubirea te ajuta nu numai sa ierti, dar si sa uiti. Sa-ti stergi din memorie experiente – e ca si cum ai inventa o solutie chimica, pe care o picuri peste ele si le distrugi, de parca n-ar fi existat niciodata. O data la sapte ani ai sansa asta, caci celulele se reinnoiesc, renasti.
– Te consideri mai buna decat el? Daca te consideri fara pacat, nu il ierta. Crezi ca nu poti sa uiti? Daca nu uiti, mori putin cate putin in fiecare clipa.
Traim absurd. Cand un om isi deschide sufletul necondiționat, ne speriem, suntem sceptici sau ne batem joc de el. Reactionam la ceea ce suntem, la neputinta si slabiciunea noastra.

Soarele vesel și galben desenat de noi pe hartie a luat foc. In locul lui s-a nascut pe Cer un soare real, pe care nu-l mai vedeam decat atunci cand ne puneam ochelarii. Si cel mai trist era ca pe soarele asta nici nu ne mai puteam catara visele pentru ca ni le-a ars.

Iubirea nu este o stare care iti aduce rau si intuneric, nu este o maladie. Cand simti ca iubirea te distruge, nu iubirea actioneaza astfel, ci altceva. Suferinta autentica te curata, iti aduce bucurie. Suferinta nu te intristeaza, pentru ca stii ca e sansa de a scoate din tine ce este rau. Cand suferinta te consuma si nu te lumineaza, vrei sa mentii pacatul in tine, nu vrei sa te lepezi de el.
Iubirea este singura care te poate determina sa renunti la tine pentru celalalt. Nu stiu alt sentiment care sa te determine sa simti asta. Orice analiza incerci pe seama iubirii e razboi pierdut. N-are logica. Cand iubesti, faci lucruri nebunesti pentru altii. Esti in stare de orice. Ceea ce nu te definește in mod obisnuit. Nu stiu ceva peste. Toate afrodisiacele sunt sub. Extazul obținut din iubire bate cocaina, LSD-ul, rupe iarba, n-are adversar. Daca drogurile iti prajesc  creierii, iubirea iti prajeste sufletul. Singura diferenta este ca arderea asta nu produce cenusa, ci aripi, nu coboara, ci înalta.
In fiecare prima zi a lunii primeam de la tine o floare, jocul nostru în care ne construiam buchetul relatiei. Nu stiu cand a inceput si nici cand s-a sfarsit. Imi amintesc doar ca a existat o zi cand o prima adiere de vant mi-a deranjat linistea. M-a speriat. Am intrebat vantul de ce s-a supărat așa. Şi mi-a spus că ai uitat floarea la poarta Cerului. Au urmat alte luni la fel… ajungeai in fata portii, iti aminteai, erai prea obosit sa te intorci sa o cumperi si atunci fie alegeai sa o rupi din gradina noastra, fie o desenai pe o hartie. Iarna am început sa primesc crengute de brad. Florile, spuneai tu, se terminasera. Usor-usor… n-am mai bagat de seama si am uitat de buchetul nostru. Asta a fost lectia in urma careia am înteles ca cea mai mica relaxare aduce dupa sine mari relaxari si, fara sa-ti dai seama, pasiunea este inlocuita de nepasare, romantismul de indiferenta. Neatentia invita moartea la dans si, cand ti-e lumea mai draga, te trezesti dansand singur.
Nu stim sa apreciem ceea ce ne ajuta. Durerea apare ca sa te scoata din starea de confort. Cu cat doare mai tare, cu atat trairile sunt mai profunde si realitatea mai diforma. Noi privim invers. Nu vrem sa ne doara nimic. Vrem sa ne fie numai bine, indiferent cum traim. Durerea vine ca un raspuns….Suferinta nu vine niciodata in urma unei experiente care este in acord cu fiinta ta. Nu suferi niciodata de fericire sau pentru ca esti bucuros si linistit. Suferinta apare cand ceva nu functioneaza, cand ceva e gresit. Si apare ca sa curete, nu ca sa distruga. Daca nu te opresti si continui drumul, daca nu esti orgolios si te lasi dus in ea, suferinta lucreaza si te inalta. Daca rezisti si o accepti, nu te revolti, nu fugi si nu disperi, dupa ce ai depasit-o…suferinta este starea care te reda ca om, iti reda libertarea, frumusetea, curatenia.
Despartirea de un om nu inseamna disparitia lui. Nu poti sterge din memoria ta afectiva sau din memoria ta relationala prezenta omului pe care l-ai iubit. Si nici nu vad de ce ai face asta. Daca iubesti un om si a murit nu inseamna ca nu-l mai iubesti. Iubirea nu include viata impreuna cu celalalt.
Uneori simtim prezenta unui om cu care poate nu am vorbit ani de zile si seamana cu o adiere de vant printre ganduri, apare ca o umbra de fum si dispare la fel. E ca si cum trece prin mintea noastra si prin suflet si ne aminteste ca, de fapt, nu a plecat niciodata. In noi locuiesc toti oamenii cu care ne-am atins sufletul.
Iertare cer si dau oamenii puternici. Iertarea ne face liberi si atunci cand o cerem, si atunci cand o dam.
Tata zicea: “ Daca iti doresti reintoarcerea aceluiasi vis, nu mai lasi loc de un vis nou.” Visul nu se pierde. Se imprumuta. Le dam altora din tipul visului nostru. Ne amanam implinirea. A existat un singur moment cand am vazut in tine ceea ce nu am vrut sa vad. Momentul acela pe care il traim inevitabil fiecare din noi. Am optat pentru a merge mai departe impreuna. Cu cat am coborat mai adanc, cu atat a durut mai mult.
Increderea este o stare de spirit, nu ti-o da nimeni din exterior, nici macar certitudinile. Ai incredere in ceva sau in cineva nu pentru ca iti da motive, ci pentru ca ai nevoie de crezi. Increderea nu se pierde in sine pentru ca cineva sau ceva nu-ti da incredere. Pierzi increderea cand nu mai ai nevoie sa ai incredere. “Crede doar ceea ce-i face placere sufletului.” (Dostoievski)
Daca nu iti este bine, vezi de ce nu iti este bine. Nu trece peste pentru ca poti trece peste. Nimic nu se intampla ca se intampla. Economia timpului este una dintre cele mai reale si benefice actiuni ale omului in criza. Este un dar. Daca pierzi timp, pierzi bucati din tine. Viata este o suma de ceva. O suma de obiecte, de amintiri, de visuri. Tu stabilesti in ce suma traiesti. Stai langa o persoana sau stai impreuna cu o persoana. Ceea ce tu proiectezi asupra unui om nu inseamna ca este in realitate. Proiectiile se nasc din nevoi. Daca ceea ce intalnesti nu coincide cu ceea ce ai nevoie, incepi sa proiectezi sau sa parasesti. A proiecta inseamna a falsifica realul. Nu ai dreptul sa judeci de ce un om este alfel decat ai tu nevoie. Cine te obliga sa traiesti cu ceea ce n-ai nevoie? Este doar alegerea ta.
O broasca care traieste pe fundul unui put poate crede cu toata sinceritatea ca a vazut intreaga lume.
Facem lucruri pentru celalalt doar atunci cand traim dragostea sau cel putin cand avem senzatia asta. Ii oferim celuilalt din timpul nostru, din emotiile noastre, il degrevam de tot felul de actiuni mai mult sau mai putin domestice, suntem saritori, generosi, empatici doar pentru ca ne leaga ceva. Cu aceeasi persoana cu care am fost amestecati putem sa fim straini, sa trecem unul pe langa celalalt si sa nu ne mai emotioneze nimic, nici macar amitirile. Cand si trecutul a murit, inseamna ca am trait degeaba, ca ne-am dat o parte din viata doar ca sa hranim porcii. Alegem sa nu ne mai doara, sa uitam si sa nu fim bucurosi. Poti sa uiti ca ai trait o perioada minunata, sa mimezi ca ai scos-o din tine, dar memoria sufletului nu o sterge. Alegem sa uram in loc sa ne tinem sufletele in continuare de mana. Nu e hilar sa ajuti un om doar in functie de relatia pe care o ai cu el, sa-l ajuti conditionat?
A nu te uita inapoi, ci doar inainte te invata sa prinzi curaj. Inapoi te agati, inainte te arunci.
Nu ai cum sa te vindeci de persoana pe care o iubesti. Ramane in tine, in toti porii, in toate celulele, traieste cu tine. Singura ipostaza care te vindeca de iubire este absenta iubirii. De cele mai multe ori ne luptam sa-i scoatem din noi pe cei pe care-i iubim. Nu stim sa traim cu noi si cu ei in armonie. Nu stim sa traim in prezent fara trecut.
Cu sufletul nu te joci. Sariturile te ard, te ucid. Nu ai puterea sa te desprinzi, desi teoretic stii ca e singura ta salvare Nu ai puterea sa asculti, gandurile tale sunt mai puternice decat observatiile celor care stau pe margine. Desi esti de acord cu tot ceea ce-ti spun ceilalti, eul tau interior se cuibareste si refuza sa fie trezit. Stii ca-ti face bine sa iesi din casa, dar nu poti alegi sa zaci, nu ai chef nici macar sa te dai jos din pat, te doare corpul de parca ai febra musculara, te ustura sufletul de parca ai ulcer, arzi de parca esti in pragul delirului. Simptome specifice trezirii la realitate. Te lupti sa ramai in fantasma, dar in acelasi timp iti dai seama ca te ucizi. Cand pierzi omul pe care l-ai iubit, ramai cu o gaura in tine. E locul pe care i l-ai cedat. Cand iubesti la radacina, despartirea de omul pe care-l iubesti este ca o moarte.
Iubirea este o stare care se intretine permanent. Ea se consuma prin neatentie si neparticipare. Nu poti sa te superi ca te-ai trezit si celalalt nu mai este. Poti sa te superi pe tine, dar nu pe el. Sufletul circula. Nu te poti supara pe nimeni ca nu te-a asteptat sau ca n-a ales ratarea in doi. Fiecare om asteapta cat simte ca asteptarea are un scop. Cand asteptarea nu mai are sens, iti dezlegi sufletul.
Atunci cand simti intr-un fel si traiesti intr-un fel, porti cu tine plumb, te tarasti de parca ai tone de lanturi, neimpacarea nu doare, sfasie.
Intr-o zi mi s-a facut atata de dor de tine, ca am simtit pe umar o mana. Am tresarit, m-am intors si pe umar aveam o frunza de stejar. Nu era niciunul prin preajma. Ce frumos te-a adus vantul. Din nimic te-a creat.
Cand un om te paraseste, trebuie sa accepti ca nu esti ceea ce are el nevoie. Daca el vrea un mar si tu ii oferi o excursie pe Marte, cum sa fie fericit? Fii ceea ce esti pentru cine are nevoie de ceea ce esti. Si lasa-l pe celalalt sa-si caute marul. Poti juca roluri, dar cu ce pret?
Cand ti-ai gasit omul, vrei sa fii mereu cu el: cu trupul, cu mintea, cu sufletul. E o nevoie. Iti place sa stai cu celalalt, sa taci cu el, sa razi cu el, sa faci visuri si sa le implinesti. Si cand se intampla reciproc, este ca un dans al sufletelor in sincron. Fara efort, ci de la sine..
Sa te simti plin de celalat, sa simti ca-ti este sufletul cu aripi, ca nu mai incape loc pentru zambetul sau pentru privirea altcuiva. Primul semn ca iti trebuie ceea ce traiesti, ca te simti intreg este ca nu mai ai nevoie sa minti.
Ma gandesc ca, daca ai iubi pe bune, n-ai avea nevoie sa-ti declari iubirea. Ai iubi si ti-ar fi de ajuns. Omul de langa tine se descompune. S-a prins de tine cu mainile, cu picioarele, cu ochii, cu sufletul. Nu mai are nimic al lui. Nepasarea ta l-a uscat. Intr-o zi nici  radacina nu i-o mai poti salva. De ce nu iubim la timp?
Mi-a fost frica de singuratate si de definitiv. Am ales multa vreme incertitudinea, pentru ca nu aveam curaj sa ma desprind
Pana inveti sa ai curaj si sa te dezradacinezi, e necesar sa astepti. “Are cineva dreptul sa refuze greutatile sub pretextul ca nu-i plac?”
Oamenii nu se mai gasesc atunci cand cauta diferit.
Voiam sa-ti cred toate explicatiile oricat de absurde si ireale erau. Aveam nevoie sa le cred. Vietile se amaneteaza. Joci popice cu sufletul celuilalt. Iar in ziua in care vrei sa traiesti real nu mai ai cu cine. Ai avut libertatea sa dai cu bila pe riscul tau. Si ai daramat tot.
Ai tinut vreodata un ficat de vaca in mana? E doar o halca de carne care, atunci cand tragi de ea, se frange, se rupe in bucati, se sfasie, iar pe maini esti plin de sange si miroase a sfarsit. Asa iti simti sufletul cand sufletul celuilalt urmeaza sa te topeasca in el si cand iti dai seama ca este singurul moment in care ai sansa sa te salvezi.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s