Haruki Murakami – Kafka pe malul marii



Uneori destinul seamănă cu o furtună izolată de nisip care îşi schimbă cursul neîncetat. Iţi schimbi ritmul de mers, încercând să o eviţi. Furtuna însă se schimbă şi ea, potrivindu-şi pasul după al tău.
Schimbi din nou pasul, dar şi furtuna face la fel. Acest lucru se repetă la nesfârşit, ca un dans macabru cu îngerul morţii,  chiar înainte de revărsarea zorilor. De ce? Pentru că furtuna nu este ceva fără legătură, venit de departe. Tu însuţi eşti furtuna. E ceva dinlăuntrul tău. De aceea, n-ai decât să te resemnezi şi să păşeşti drept în mijlocul ei, să-ţi aperi ochii şi
urechile de nisip şi să o străbaţi pas cu pas. Acolo nu există nici soare, nici lună, nici direcţie, uneori nici măcar timp. E doar nisip fin şi alb, făcut parcă din oase fărâmate, care dansează în înaltul cerului. Imaginează-ţi o astfel de furtună.

Apoi, desigur, va trebui într-adevăr să treci prin ea, prin această furtună puternică de nisip, metafizică, simbolică. Insă oricât de metafizică sau simbolică ar fi, îţi va sfâşia trupul ca mii de lame ascuţite.
Mulţi vor sângera, inclusiv tu. Va curge sânge cald şi roşu, care îţi va păta ambele mâini. Va fi sângele tău, dar şi al altora.
Când furtuna va înceta, nu vei înţelege prea bine cum ai reuşit să scapi cu viaţă. Nu vei fî sigur nici măcar că a trecut cu adevărat. Insă un lucru îţi va fi clar: tu, cel care a ieşit din furtună, nu mai eşti acelaşi cu cel care a păşit în ea. Da, asta înseamnă furtuna de nisip.

Peste o sută de ani, probabil că toţi oamenii de aici (inclusiv eu) vor fi dispărut de pe suprafaţa pământului şi se vor fi transformat în cenuşă sau praf. Mă cuprinde un sentiment straniu la acest gând. Incep să văd totul ca pe nişte fantasme efemere, gata să se destrame la prima suflare de vânt. Imi întind mâinile şi le privesc. La ce mă zbat atâta? De ce mă agăţ de viaţă cu atâta disperare? imi scutur capul şi nu mă mai uit pe fereastră. Încetez să mă mai gândesc la cum o să fie peste o sută de ani. Mă hotărăsc să mă gândesc doar la prezent.

Aproape totul cade pradă uitării. Şi acest mare război, şi morţii care nu se vor mai întoarce niciodată, toate ajung să aparţină unui trecut îndepărtat. Viaţa de zi cu zi pune stăpânire pe noi şi multe lucruri importante sunt  impinse în afara minţii noastre ca nişte stele vechi şi îngheţate. Sunt prea multe amănunte care ne frământă gândurile cotidiene, prea multe lucruri pe care le avem de învăţat. Deprinderi noi, cunoştinţe noi, tehnici noi, cuvinte noi… Şi totuşi, oricât timp am lăsa să treacă, orice s-ar întâmpla pe parcurs, sunt evenimente care nu se uită niciodată. Sunt amintiri care nu se şterg, care rămân neclintite înăuntrul nostru, ca o piatră de temelie.

In viaţă, oamenii trebuie să se agate de ceva. Şi tu faci asta, fără să-ţi dai seama. După cum spune Goethe, totul pe lume e metaforă.

Multe lucruri se schimbă şi merg mai departe.

Dacă o teorie nu are contraargumente, atunci nu există progres ştiinţic.

Ţi-e teamă de responsabilităţile care încep din vise. Dar nu ai cum să nu dormi, iar dacă adormi, visezi. Cât eşti treaz, poţi să îţi reprimi imaginaţia, dar în vis nu mai ai cum să o opreşti.

In flori găseşti furtună, în viaţă numai despărţire.

Acumulatorii de la walkman mi s-au terminat, dar faptul că am rămas fără muzică mă deranjează mai puţin decât mă asteptam. Găsesc peste tot alte lucruri care să-i ţină locul. Ciripitul păsărilor, târâitul insectelor, susurul pârâului, foşnetul frunzelor, paşii necunoscuţi care se plimbă pe
acoperiş, ploaia. Şi mai sunt şi sunetele pe care le mai aud uneori şi cărora nu le pot da un nume… Nu am observat până acum că pământul e plin de atâtea sunete naturale, proaspete, frumoase. Am trăit ignorându-le, fără să le observ, fără să le aud.

Fericirea este de un singur fel, dar nefericirea e de o varietate infnită. După cum spunea Tolstoi, fericirea este o alegorie, nefericirea, o poveste.

Ce vreau eu să spun e că atât cât trăieşte omul, se nasc înţelesuri între toate lucrurile din jurul său, oricare ar fi ele. Esenţial este dacă ele apar în mod natural sau nu. Nu mă refer la a fi deştept sau nu, ci doar la lucrurile pe care le vezi sau nu cu propriii tăi ochi.

Nu îţi pune speranţele în distanţă.

Lumea grotescului este întunericul din propriul nostru suflet. Inainte ca Freud sau Jung să arunce lumină asupra subconştientului prin analizele lor, oamenilor li se părea evidentă corelaţia dintre cele două forme de întuneric şi o acceptau ca atare, fără să-şi ridice întrebări. Nu era nici măcar o metaforă. Dacă o urmăm şi mai în trecut, nu era nici măcar o corelaţie. Până ca Edison să inventeze becul, cea mai mare parte a lumii era cufundată, literalmente, într-o beznă adâncă. Între întunericul fizic, exterior, şi cel al sufletului, interior, nu exista o linie de demarcaţie, ci se contopeau unul în celălalt, se legau direct.

Se spune că dragostea poate reclădi lumea, deci orice e posibil.

Dacă talentul este ca un fel de energie naturală, atunci nu îşi găseşte o cale de ieşire?…Nu se poate prezice încotro se îndreaptă talentul. Uneori, pur şi simplu dispare complet. Sau poate că se prelinge în pământ, ca o apă subterană şi curge mai departe cine ştie unde.

Dacă vrei ca totul să fie drept, n-ai decât să te muţi într-o lume făcută cu echerul.

Dacă ne-am privi învelişul şi miezul invers – adică dacă am lua învelişul drept miez şi miezul drept înveliş – nu ne-am înţelege mai uşor sensul vieţii noastre ?

Prezentul pur este avansul nesimţit al trecutului care înghite viitorul. In fapt, întreaga percepţie este deja memorie.

Anton Cehov a spus-o foarte iscusit: „Dacă în poveste apare un pistol, cineva va trebui să tragă cu el.”

Pentru că oricine, atunci când este îndrăgostit, caută acea parte care lipseşte din el însuşi. De aceea te întristezi, într-o anume măsură, atunci când te gândeşti la persoana iubită. Te simţi de parcă ai păşi din nou într-o încăpere dragă, de mult pierdută. E normal. Nu e un sentiment inventat de tine, aşa că nu încerca să-l patentezi, da?

Lumea e interesantă tocmai pentru că lucrurile nu se întâmplă aşa cum vrei.

Jean-Jacques Rousseau susţine că civilizaţia a luat naştere atunci când oamenii au început să construiască garduri. O observaţie pătrunzătoare, nu? Aşa este, întreaga civilizaţie este produsul îngrădirii libertăţii. Singura excepţie sunt aborigenii din Australia, a căror civilizaţie fără
garduri s-a menţinut până în secolul al şaptesprezecelea.
Aceia au fost oameni liberi din rădăcini. Puteau să meargă oriunde voiau, când voiau şi să facă ce le plăcea. Viaţa lor însemna, literalmente, să meargă. Era o metaforă adâncă pentru a trăi. Când au venit britanicii şi au făcut ţarcurile pentru vite, aceştia nu au înţeles deloc ce puteau să însemne.
Au fost consideraţi antisociali şi periculoşi şi au fost alungaţi în pustietate, iar ei au plecat fără măcar să poată înţelege conceptul de gard.

Să ai un obiect care simbolizează independenţa te
poate face mai fericit decât dacă ai avea independenţa însăşi.

Inţeleg ce simţi, spune el. Cu toate acestea, trebuie să
te gândeşti şi să judeci singur. Nimeni nu poate să gândească
în locul tău. Pe scurt, asta e dragostea, Kafka Tamura.
Tu eşti cel care simte aceste lucruri minunate care îţi taie
respiraţia şi tot tu eşti cel care rătăceşte în întuneric. Trebuie
să înduri totul cu propriul tău trup, cu propriul tău suflet.

Din câte se ştie în prezent, conceptul de labirint a fost inventat de oamenii din vechea Mesopotamie. Scoteau intestinele animalelor – şi poate uneori pe ale oamenilor – şi din forma lor preziceau viitorul. Admirau forma lor complexă. Aşadar, are ca bază intestinele. Ideea este că ai înăuntrul tău principiul labirintului, care corespunde cu labirintul din afara ta.
– E o metaforă.
– Da, o metaforă reciprocă. Ceea ce există în afara ta este o proiecţie a ceea ce există înăuntrul tău, iar ceea ce există înăuntrul tău este o proiecţie a ceea ce există în afara ta. De aceea, dacă păşeşti în labirintul din afara ta, păşeşti şi în labirintul preexistent în tine. Este un lucru foarte periculos în cele mai multe cazuri.


Vrei să o vezi, sub orice formă s-ar arăta, spirit rătăcitor sau fantasmă. Te rogi să fie lângă tine. Gândul acesta îţi face capul să plesnească. Simţi că te dezmembrezi. Insă oricât te-ai ruga, oricât ai aştepta, nu apare. Se aude doar o adiere la fereastră şi din când în când, ţipătul grav al unei păsări de noapte. Iţi opreşti respiraţia şi scrutezi întunericul. Asculţi vântul şi încerci să desluşeşti un înţeles în el, să prinzi în el o aluzie. Insă în jurul tău nu sunt decât tonuri de întuneric. În cele din urmă renunţi, închizi ochii şi adormi.

Tot lărgim aria până găsim ce căutăm. Cum e şi vorba aia, dacă un câine se plimbă, mai devreme sau mai târziu o să dea cu nasul de-un băţ.

Oricât de chinuitoare ar fi, cât trăiesc, nu vreau să renunţ la amintiri. Au fost singurul lucru pentru care am trăit, singura dovadă că am trăit.

Intr-o lume în care există timp, nimic nu se întoarce înapoi.

De ce a iubi profund pe cineva e acelaşi lucru cu a-l răni profund pe acel om? Ce sens mai are atunci dragostea ta? De ce trebuie să se întâmple aşa ceva?

Vreau să mă ţii minte. Dacă tu mă ţii minte, toţi ceilalţi pot să mă uite, nu contează.

Toţi continuăm să pierdem lucruri importante..ocazii importante, posibilităţi, sentimente de nerecuperat. E o parte din ce înseamnă să trăieşti. Dar în capul nostru – cred că în cap – există o mică încăpere în care ne păstrăm aceste amintiri.
Arată ca rafturile acestei biblioteci. Şi pentru a înţelege bine felul în care ne funcţionează inima, trebuie să creăm la nesfârşit fişe de referinţă. Trebuie şi să facem curat, să aerisim, să schimbăm apa de la flori. Cu alte cuvinte, vei trăi întotdeauna în biblioteca dinăuntrul tău.


Timpul atârnă cu greutate asupra ta, ca un vis vechi, plin de tâlcuri. Te mişti încontinuu, încercând să te strecori. Nu vei putea scăpa niciodată de el, chiar de-ar fi să ajungi la marginea lumii. Dar dacă aşa e să fie, eşti nevoit să mergi până la marginea lumii. Sunt lucruri pe care nu poţi să le faci decât dacă ajungi până acolo.

Advertisements

2 Comments Add yours

  1. Interesant … totusi cam multe metafore .

    Like

  2. Interesant, totuși cam multe metafore.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s