Alice Nastase Buciuta – Splendida Banalitate

Cartea a aparut la editura CARTILE TANGO si o puteti comanda de aici.

Cat este adevar si cat poveste din ceea ce se decanteaza in noi ca fiind trecutul nostru?
Viata mea de pana acum e un fel de O mie si una de nopti  in varianta mai putin exotica. Singura diferenta clara e ca, intotdeauna, povestile mele de dragoste s-au terminat in miez de suflet sau in miez de zi, la ora la care nimeni nu vrea sa adoarma.
Exista o ordine a amintirilor. Si o dezordine a lor, pe care o provocam atunci cand avem curajul sa ne luam viata de la capat. Sa iubim din nou. Sa traim din nou. Sa murim din nou dintr-o durere, dintr-o asteptare, dintr-o tacere, dintr-o dragoste prea mare.
Am constatat, insa, ca atunci cand faci promisiuni de dragul altuia sau de teama de a nu-l pierde cumva, risti sa te chinui incercand sa le tii pana la capat si te inchizi de buna voie in colivia unei prefacatorii in care nu e loc de fericire.
Am fost mincinoasa, desi i-am promis ca ii voi marturisi fiecare gand unui om langa care traiam, pentru ca nimic din ceea ce gandeam si traiam nu ar fi putut intelege cu adevarat. Atat de diferiti eram, dintru inceput.
Acum stiu ca nu pot fi fericita decat traind langa oameni care ma accepta si ma iubesc asa cum sunt si ca libertatea pe care ei mi-o ingaduie e singura modalitate de a ma lasa pe mine sa ma inalt, onest, catre lumina fiecarei zile. Acum stiu ca am sa reusesc sa fiu fidela numai atata timp cat voi face asta pentru mine insami, ca sa ma pot iubi si accepta mai mult. Ca nu am sa pot sa fiu gospodina, sportiva, rebela, docila sau iertatoare, decat atunci cand le voi face pe toate pentru ca imi doresc profund sa fiu impacata cu mine, mandra de mine, cuibarita senin in gandul, trupul si sufletul meu.
Nu iubim pentru altii, ci pentru noi. Nu suntem fideli pentru ceilalti, ci pentru noi insine. Nu suntem fericiti prin altii, ci numai prin noi.
Bunica prietenei mele din adolescenta ne spunea mereu ca, daca vrem ca relatia noastra de dragoste sa ne tina toata viata, ar fi bine ca toate ciudateniile, toate razvratirile, toate intrebarile, toate nedumeririle sa ne-apuce pe rand. Sa nu suferim amadoi o data. Sa nu ne enervam in acelasi timp. Sa nu ni se faca lehamite amandurora. Iar cand ne saturam de nesfarsita adaptare pe care o presupune o poveste de dragoste si de convietuire, sa ne saturam pe rand. Ca sa ne treaca simultan.
I-am povestit ca ma indoiesc, cateodata, de dragostea noastra pusa mereu la incercare, dar ca norocul povestii pe care o traiesc vine din minunea ca el nu se indoieste odata cu mine.
Multa vreme am crezut ca o iubire intreaga inseamna sa traiesti totul in acelasi timp cu alesul inimii tale. Sa simti odata cu el toate deznadejdile, sa mori, sa cazi, sa arzi, sa disperi in acelasi timp cu el. Dar, intre timp, m-am razgandit. Vreau sa cadem pe rand, sa tradam pe rand, sa tipam pe rand. Sa ramana cineva puternic atunci cand unul se simte slab. Sa fie intotdeauna macar unul care stie drumul atunci cand celalalt s-a ratacit, ca sa-l poata readuce pe calea cea buna. Pe calea pentru doi, care nu se opreste nici aici, nici intr-o viata viitoare si in niciuna dintre mortile noastre posibile.
E  un exercitiu de fiecare clipa. Un film care te tine in tensiune fara nicio pauza. E o lupta de fiecare zi. O lupta grea.Nu stiu daca toate relatiile sunt la fel. Poate ca in unele totul se potriveste perfect de la inceput pana la sfarsit. Poate ca exista cu adevarat jumatati care se alipesc magnetic, reintregind sferele primordiale ale marilor iubiri. Poate ca exista pamanteni binecuvantati cu intelepciune, a caror privire trece dincolo de asperitatile cotidianului nemilos. Sau poate ca exista fapturi evlavioase, smerite, care se lasa cu totul in voia Domnului, aparandu-se astfel de truda intrebarilor de fiecare clipa.
Unele lucruri sunt adevarate, indiferent daca le crezi sau nu. Asa cum si dragostea este o certitudine profunda si desavarsita. Probabil cea mai adanca dintre toate certitudinile lumii. Pentru ca dragostea ne face sa fim in stare sa renuntam la conditia noastra de ingeri pentru a ne intregi prin iubire. Dragostea ne face sa renuntam, in povesti si in viata, la tineretea fara batranete si la viata fara de moarte, la ambitiile noastre, la averi, la parinti, la tari, la tot ce am strans si am invatat pana s-o intalnim pe ea, marea minune, iubirea.
Lucrurile pe care nu le-am infaptuit la vremea lor se risipesc definitive. Gesturile pe care cineva le-a asteptat nu mai au nicio valoare daca vin cand nu mai sunt dorite.
Atunci cand mi se intampla sa ma indoiesc de dragostea mea, atunci cand mi se pare ca am toate drepturile din lume sa asez sub semnul intrebarii constructia fragila a iubirii mele, imi rezerv un ragaz in care sa-mi amintesc cum a fost cand ne-am indragostit.
Imi dau dreptul, imi dau sansa sa imi aduc aminte de cum umblam pe strazi, beata de lumina si de soare, uluita ca lumea intreaga s-a rasturnat si s-a facut de o mie de ori mai frumoasa. Ma oblig sa retraiesc starea aceea ciudata de visare si de melancolie, sa simt din nou intreaga frumusete a lumii ca pe o povara atunci cand n-o privesc in aceeasi clipa cu el. Ma refugiez din nou in lumea in care toate simturile mele se asaza la panda in asteptarea pasilor lui, in care uit de foame si de sete, in care nu dorm decat ca sa-l visez, in care nu ma trezesc decat ca sa-l astept, din nou…
Cand mi se pare greu sa ma lupt cu ranile si poverile trecutului nostru, imi amintesc cum, inainte de a ne lamuri unul altuia intelesurile si rosturile, as fi fost in stare sa schimb o eternitate petrecuta fara el pentru o singura secunda de dragoste impartasita. Si apoi totul capata alta valoare. Imi amintesc cat de mult l-am iubit si, atunci cand mi-e greu sa inaintez printre umbre, asta imi e de ajuns ca sa reinvat iubirea.
Cei care iubesc impacarile probabil ca iubesc, in felul lor, si certurile. Sunt destui care provoaca furtunile dragostei ca sa se bucure apoi de inseninarile in doi… Mie, insa, orice neintelegere cu omul iubit imi provoaca o durere insuportabila. Fiecare motiv de suspiciune sau de dezacord intre noi ma face sa ma prabusesc intr-un hau al lipsei de rost pe pamant. Iar fiecare cearta imi sfasie inima. Pentru ca eu mi-am proiectat viata ca si cum as fi una si aceeasi persoana cu omul langa si pentru care traiesc.
Dupa cearta sunt in convalescenta. Dupa plans ma vindec greu si parca niciodata de tot. Dupa banuiala ca, totusi, poate ca suntem una si aceeasi fiinta, simt ca mai cade o pana din aripa ingerului care m-a facut sa iubesc si sa sper ca am dreptul la nemurirea prin dragoste.
Daca ma loveste fulgerul globular al singuratatii inseamna ca nimic din ce am simtit mai inainte nu e adevarat? Ca, din nou, inteleg ca nu exista dragoste, nu exista speranta, nu exista sansa de a-si gasi cu adevarat jumatatea pentru cei rataciti pe pamant? Ca toate juramintele sunt mincinoase si toate sperantele sunt iluzii? Ca fiecare cuvant, oricat de insemnat, poate fi luat inapoi intr-o clipa, pentru ca oamenii nu mai au cuvant? Ca nu exista nimeni care sa-mi semene cu adevarat? Ca, de fapt, voi fi vesnic a nimanui? Ca fiecare tacere asezata peste clipa care asteapta raspunsuri poate otravi romane intregi de dragoste si de credinta?
Incerc sa gasesc radacina amara a tuturor nelinistilor mele, despicand in mii de fire subtiri fiecare traire.
Ne trezim in fiecare dimineata si stim ca nu avem, cu adevarat, impreuna, decat ziua de azi: prezentul splendid care ne-a fost daruit intru dragoste si adevar. Ca dragostea nu traieste decat in imbratisarea clipei binecuvantate de-acum si ca, intr-un sarut, timpul isi opreste bataile clipei.
Am inteles ca marile povesti de dragoste au in ele nenumarate ingrediente minuscule care, daca nu s-ar potrivi, ar face dragostea sa decada in curand. Si m-am bucurat constatand ca iubirea mea cea mare e compusa din nenumarate lucruri marunte, care se armonizeaza in nuante delicate si pline de farmec.
Am inteles ca un om poate avea totul, neavand nimic.. (M. Eminescu)
“Nu am ochi decat pentru tine. Si cu ochii inchisi tot pe tine te vad”. E o replica din Pisica pe acoperisul fierbinte, e o declaratie splendida care mi-a rascolit toate amintirile, facandu-ma sa-mi fie dor de lunile de inceput ale iubirii mele, de tulburatoarea stare de indragostire, de ravasirea aceea superba care nu-mi dadea voie sa dorm, sa respir, sa privesc frumusetea lumii fara s-o impart cu locatarul gandurilor si al inimii mele.
“In fiecare noapte te scot din inima mea, si in fiecare dimineata te gasesc acolo, la loc” (Pacientul englez)
Fara tine mi-e frig.
N-am inteles niciodata
Cum simte aerul
Ca ai plecat.
(Ana Blandiana)
Si jur pe tine si pe apa toata
Care ne tine barca inclinata
Ca vei ramane-dincolo de numar
Si dincolo de forme, masti si vorbe-
Al meu, de-a pururi, ca un brat in umar.
(Adrian Paunescu)
Fac adesea bilantul trecutului, adunand vorbe de dragoste. Datorita lor, celor mai frumoase cuvinte, celor mai frumoase iubiri, n-am sa mai simt nicicand ca m-am risipit in zadar. Le-am citit, le-am rostit. Am iubit. Deci am trait.
Uneori, dragostea poate fi simpla, simpla de tot. Te indragostesti si iti marturisesti lumina din suflet. Spui, fara ascunzisuri, ce asteptari ai si ce nu ai accepta niciodata. Intinzi mana si cuprinzi o alta mana. Deschizi sufletul si cuprinzi un alt suflet.
Amorurile noastre cad, rand pe rand, prada acelorasi ticneli nemiloase si parca nu ajungem niciodata la timp ca sa salvam ceea ce am vrea din tot sufletul sa smulgem din ghearele pierzaniei.
Dupa o lupta grea si dreapta cu neintelesurile, ajungem cu totii la revelatia ca dragostea ne salveaza de la moarte. Ca adevarata iubire nu conditioneaza, ci daruieste fara masura.
Ca toleranta este o forma de noblete care se rasfrange, in primul rand, asupra celor care o practica si o accepta. Ca nimeni nu poate trai in minciuna. Ca tot ceea ce traim are un rost mai presus de curiozitatile noastre de fiecare zi. Ca suntem perfecti si ca doar viata traita gresit ne face sa ne credem mici, lasi, neputinciosi. Insa noi suntem niste miracole ale lui Dumnezeu si, daca am reusi sa ne amintim asta in orice secunda a vietii noastre, ne-am pretui mai mult, ne-am iubi mai mult, am trai mai mult.
Ne declaram cu totii avizi de fericire, dar, in realitate, ne purtam nefericirile cu mandrie. Sub o platosa de asa-zisa modestie, ascundem toate fricile adunate intr-o viata de om si nu numai ca le adapostim acolo pentru totdeauna, dar incepem sa ne si atasam de ele.
Confesiunile vindeca si ranesc deopotriva. Te elibereaza si te expun. Te aduc mai aproape de oameni ca tine si te instraineaza de ei. Pentru ca suntem diferiti si nu ne putem aseza sufletele umar langa umar ca sa vedem care e mai inalt sau care s-a coscovit mai mult sub incercarile sortii.
..exista in unii oameni un sambure de lumina, un pumn de har care ii atrage magnetic pe cei din jur. Acestia sunt carismaticii. Cei de care ne indragostim pentru totdeauna, fara sa le cerem nimic in schimb. Nici macar sa existe.
Mi se intampla sa spun, uneori, lucruri exact pe dos fata de cele pe care le gandesc. Cand ma intreaba cineva daca m-am suparat…Cand cineva imi administreaza o dojana. Cand un barbat pe care l-am iubit ma intreaba daca mai simt ceva pentru el…
“Am uitat de mult cum arati,
dar poate ochii-ti erau albastrii,
parul aprins ca padurile toamna,
mainile mici, si viorii
Am uitat de mult cum vorbesti,
dar parca aveai glasul scazut.
mai aud, ca prin vis, o vioara
inganand in trecut
Nici nu-mi pasa de tine, nu-mi pasa
dac-ai murit, daca traiesti…
doar o ciuda smintita ma zbuciuma.
cresti din zapezi si matasa”
(Zaharia Stancu)
“Poti trai fara mine?”, m-a intrebat intr-o zi un om pe care il adoram, simtind ca nu pot respira fara el. “Mergi cu bine”, i-am spus, si am ridicat mana sa-l inchin, sa-i fie drumurile aparate de primejdii. Ani la rand, apoi, m-am intrebat cum ar fi fost daca as fi spus ce gandeam. Daca l-as fi implorat sa ramana. Daca am avut ragaz-acesti ani –sa-mi dau seama ca, uneori, cand bataliile au fost pierdute de dinainte de-a incepe, in numele unui rest de demnitate, avem chiar si dreptul sa mintim.
Tine de lectiile vietii si ale divinitatii. Abia dup ace renunti sa te zbati, sa cersesti, sa pretinzi explicatii, iti este data in dar o sansa. Si daca atunci esti pregatit s-o primesti, iar sufletul tau nu e inca ranit de moarte, vei gasi implinirea.
I-am povestit si eu cum am asteptat dragostea si-am socotit dupa ea in toate colturile inimilor intalnite si-n toate cotloanele pamantului. Cum in numele marii mele iubiri neintalnite, am facut gesturi necugetate, explorari indraznete, disperate, absurde, ridicule. Si abia dupa ce ani si ani m-am irosit si m-am sfasiat inaltandu-ma in sperante inutile si prabusindu-ma apoi pana pe fundul rabdarii, abia dupa ce am trait durerea intreaga a revelatiei ca nu exista dragoste, a venit la mine iubirea cautata, dorita, visata.
Pana la urma, asta inseamna sa iubesti: sa te poti arata celui de langa tine fara haine si fara niciun fel de taine.
As putea sa traiesc facand intocmai aceleasi lucruri mereu. Imbratisand zi de zi, noapte de noapte, acelasi barbat, rasfatand zi de zi, noapte de noapte, aceiasi copii.
Nu stiu daca atunci cand nu faci planuri intr-o iubire e semn de seninatate si impacare cu povestea ta de dragoste. Daca e o dovada ca esti sigur pe ceea ce ai si te bucuri de prezentul tau ca si cum ar fi vesnic sau, de fapt, e semn ca te temi sa investesti in ceva despre care, in strafundul sufletului, stii ca nu poate dura.
Eu simt ca as muri daca barbatul iubit ar fi nevoit sau ar alege sa traiasca departe de mine. Am nevoie de dragoste fuzionala si de imbratisare perpetua. Dar poate ca asta se intampla pentru ca eu sunt un om chinuit si nesigur?
Mi-as dori sa traiesc intr-o lume in care tuturor sa ne pese, de noi si de ceilalti. E unul din visele mele ciudate.
Stiu sa definesc fericirea intr-o mie de feluri, si, totusi, nu stiu nimic despre ea. Incerc sa mi-o amintesc si s-o recompun din farame, ca s-o pot descrie asa cum am trait-o. Pentru ca stiu sigur ca am trait-o. Insa constat ca imi e imposibil sa mi-o readuc in suflet atunci cand o strig.
Daca am putea sa ne retraim fericirile in gand, ne-am refugia in amintiri ca intr-un drog. Am umbla prin lume cu ochii inchisi ca sa ne daruim reveriilor, si ne-am zdrobi cu totii de ziduri, de masini, purtand pe buze zambete splendide. Zambete nascute din evocarea fractiunilor de secunda care ne-au fost date candva, intr-un trecut de care ne amintim perfect, dar al carui parfum nu ni se va mai darui niciodata la fel.
Stiu pe de rost toate nuantele si gusturile insomniilor. Imi pierd somnul atunci cand iubesc prea mult sau cand iubesc prea putin, atunci cand ma tem, atunci cand am griji, atunci cand astept ceva insemnat.
“Poti sa iubesti pe unul dintre copiii tai mai mult, dar sa nu-i iubesti pe ceilalti mai putin.” (Adrian Paunescu)
Abia tinandu-mi la piept copilul dintai am inteles ca dragostea adevarata te inalta si te innobileaza – si ca iubirile acelea care dor, te chinuie si te preschimba in nimic nu sunt altceva decat iluzii desarte, fete morgane care te conduc catre miezul cel mai insetat al desertului.
Vreau sa iubesc mereu si din iubirea mea sa rodeasca vieti noi, care sa-i proclame dreptul la eternitate…
..daca sufletul e cel care conteaza inainte de toate, de ce a fost indesat in recipiente atat de greu de intretinut si cu atatea pretentii pe cat ne sunt trupurile? De ce nu umblam prin univers ca niste aburi in stare sa se incolaceasca si sa se desfaca in vapori, fara sa lase in urma nici suferinta, nici boala, nici parere de rau?
Sunt om, sunt femeie, sunt trup. Vreau sa fiu tinuta in brate atunci cand alunec in vis, intr-o iubire in care sa conteze nu doar maretia inefabila a intalnirii sufletelor, ci mai ales senzatia splendida de Acasa pe care o am atunci cand il vad si il ating pe omul langa care traiesc…si sa pot sa plang imbratisandu-l, povestindu-i ca am visat ca eram suflete, nu trupuri, si ca ne iubeam unii pe altii abstract, neatins, de neinteles.
Poti sa treci peste o despartire, peste un divort, peste o tradare, pentru ca ai la indemana ura ca antidot pentru deznadejde. Furia ca leac pentru sfasiere. Nevoia de a protesta si de a te plange prietenilor, ca refuz al insingurarii. Amintirea tuturor defectelor tradatorului, ca forma de a contracara dorul de calitatile lui. Clipele noastre petrecute impreuna inainte de a pleca au fost minunate, am simtit atat de multa iubire si dintr-o data am inteles ca tu esti marea mea dragoste, lumina mea, sufletul meu pereche, si am fost fericita traind cateva clipe de iubire, cu mana ta in mana mea, cu sufletul tau in sufletul meu.
Orice tradare are dreptul sa fie judecata, blamata, condamnata. Dar dincolo de moarte, se lasa tacerea. Orice protest se arata searbad, penibil, absurd, inutil. Ramane doar iubirea, cu care nu mai ai ce sa faci.
Toata viata avem parte de fericire pe bucati, de iubire pe apucate, de speranta doar din cand in cand.

Cartea a aparut la editura Cartile Tango si o puteti comanda de aici.
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s