Tudor Chirila – Exercitii de echilibru

Nimanui nu-i trece prin cap ca barbatul cu chelie si burta intelege sa pretuiasca femeia de langa el cu disperarea celui care poate pierde ultimul tren. Trecut prin multe, cu cicatrice in suflet si dezvantajat fizic, trecut de prima tinerete el stie ca unica sansa este sa mangaie, sa asculte, sa inteleaga, sa fie atent sa deschida usa inainte ca ea sa sune. Si mangaie, asculta, intelege. Desavarseste un ritual al gesturilor care conteaza este mereu prezent gata oricand sa intinda un brat nu foarte puternic dar mereu oportun.
Mai presus de orice nu cere nimic in schimb, cel putin nu in mod evident pentru ca, sa nu uitam, si el e barbat, vanator experimentat.

Pe drumul de intoarcere el este bucuros si usurat ca ea si-a revenit. E vorbareata si nu mai priveste absenta pe geam Si zambeste ca in prima zi. E prea neatent ca sa realizeze inceputul sfarsitului. Pe terasa hotelului barbatul jovial, trecut de prima tinerete savureaza un cognac…Pe buza paharului este zahar…

Daca peste zece ani ai fi oarba, dintre toate mainile care iti vor fi modelat sanii, le-ai recunoaste pe ale mele? Daca mi-as apropia buzele de urechea-ti, cum am facut-o de atatea ori, de-mi spuneai ca se aude marea din gura mea infiorata, oare s-ar mai auzi atunci? Mi-ai mai recunoaste limba fierbinte? Printre toate aromele care iti vor fi bantuit dorintele, ti-ai mai aminti de mirosul verde-crud-laptos al trupului meu? Ai mai sti ca degetul care iti scrie apasat pe spate “te iubesc” e acelasi pe care il sarutai hazliu inainte sa-ti pui mana sub cap ca sa te duca in imparatia somnului?
Dintre sutele de pasi care au batut drumul nostru nocturn de la patul tau in bucatarie si inapoi, i-ai mai recunoaste pe ai mei, apasati si stangaci? Spune-mi iubita mea…Mi-ai mai recunoaste oftatul dintr-o mie cand imi merge greu?(…) Oare nu sunt singurul care ma strecuram in pat fara sa-ti tulbur visele?
Unde vreau sa ajung cu atatea intrebari la care n-as putea suporta povara raspunsului gresit…? Si de ce-ar mai conta peste ani precizia amintirilor tale, iubito? De ce-ar mai conta? Ce ciudati, suntem noi, oamenii…Ne proiectam fericirea si dramele in viitor, negand iresponsabil prezentul. Caci daca as accepta prezentul, iubito, tu n-ar mai trebui, oarba fiind peste zece ani, sa raspunzi la toate incertitudinile unei iubiri ingropate…Dar cand s-a ingropat iubirea? In prezent iubito…in prezent…

A reluat ritualurile solitudinii dinainte de culcare. Ceasca de ceai, nu foarte tare, ca sa poata dormi, dusul fara prosop, pentru ca mereu il uita in dulap si nimeni nu i-l putea aduce, papucii moi si roz si, intr-un final, somnul cu perna in brate…

Sa fie oare posibil ca undeva in lumea asta cineva sa tanjeasca dupa mine? Cineva sa fie croit pe masura tenebrelor si frustrarilor mele? Sa fie oare cineva destinat mie si numai mie? Cati dintre noi nu ne intalnim niciodata?

Esti de acord ca trebuie sa muncesti ca sa ajungi in varful unui iceberg despre care nimeni nu ti-a spus ca se va topi la un moment dat. O sa afli mai tarziu, de unul singur.

Apoi mi-a fost dor…si am alergat sa mi-l ostoiesc, dar cand ajungeam langa el imi dadeam seama ca nu dorul meu e acolo, ci umbra lui.

Tricoul alb ascunde sanii tai preferati, pe care-i imbratisezi din spate, mereu pe nepusa masa, mereu surprinzator, cu mainile-ti care se fac cuib in jurul lor, in timp ce grumazul tau de barbat grabit isi ofera un ragaz pe umerii mofturosi ai femeii tale…E atata daruire tampa in joaca asta matinala si atata fericire simpla ca o cana de ciocolata calda, incat iti vine sa urli in gura mare: “Doamne, fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor e Iubireeeaaa…”. Dar nici sa strigi nu-ti mai vine, ca nu e timp decat de Ea si tot ce-ti trece prin cap e sa gasesti o solutie concreta prin care sa ti-o bagi in toti porii..s-o transformi in unguent de iubire si sa-ti ungi trupul, sa-ti umpli oasele de ea pana diseara, cand o sa faci in asa fel incat s-ajungi mai tarziu acasa doar ca sa te intampine zambind…din nou…in boxeri si-n tricoul alb in care ai vrea sa-ti infunzi narile cand Ea se va duce sub dus.

Nu stiu de ce trotuarele ude imi trezesc amintiri. De fiecare data cand privesc mai mult timp trotuare ude sunt conectat la un trecut melancolic.

Te deranjeaza inca, durerea ta nu striga, e inca acolo, in tine, nu e pe foaia alba de hartie din fata ta, te minti si nu poti scrie ce simti de fapt.

Cred ca cea mai mare inventie a omenirii nu a fost roata, ci tocul. Ceea ce s-a intamplat cu primul barbat care a vazut gamba acelei femei tensionata in pantoful cu toc trebuie sa fi echivalat cu primul pas pe Luna. Pentru mine, tocul si tot ce vine odata cu el reprezinta esenta feminitatii.

Nu-i cere cadourile inapoi. E atat de meschin. Mai poti rememora fericirea mandra pe care ai incercat-o cand i le-ai oferit? Daca faci asta, n-o sa ramai cu nimic. Nici macar cu amintirile. Acum, poate ca iti vine s-o omori. Si sa te omori si pe tine. Milioane de feluri in care ai putea s-o ranesti. Niciunul dintre ele n-o sa-ti astampere setea. Sa ranesti femeia care ti-a ciopartit sufletul e ca si cum ai bea zeama de varza in desert. Dupa prima inghititura nu-ti va mai fi de ajuns un butoi intreg.
Demnitatea in suferinta pare a fi singura cale. E spirt pe rana deschisa. Ustura si curatza.Nu incredinta prietenilor tai povestea voastra. Ei te iubesc neconditonat si-ti vor face dreptate aruncandu-i vorbe de ocara. N-au fost in patul vostru cand ea-ti furnica spinarea cu o singura atingere. N-au fost nici cand iti lingea ranile provocate de razboaie sau batalii cotidiene. N-au fost in casa sufletelor voastre. S-au invartit in jurul ferestrelor aburinde in spatele carora voi doi erati unul, sarbatorind un Craciun cald. Si atunci? Ce rost au ei?
Esti singur in vartejul suferintei tale si daca vrei sa iesi trebuie sa tragi aer in piept si sa te scufunzi pana se sfarseste. Mai degraba iubeste-o pana cand iubirea ti se face apa si se scurge prin toti porii. Iubeste-o in absenta. Va fi ca si cum te-ai arunca de nebun intr-un zid. De sute, de mii de ori. Neclintit, zidul iti va rupe oasele, pielea ti-o vei zdreli, iti vei sfasia hainele pana cand te vei fi prelins in praful de la baza lui. Un somn lung te va cuprinde, apoi te vei trezi ca dupa un cosmar pe care vei incerca sa-l rememorezi. Soarele diminetii nu-ti va da timp si vei uita. Cu fiecare zi care va trece vei mai fi uitat putin cate putin…Vindeca-te singur. E tot ce poti face pentru tine.

Ce pacat ca nu putem sa ne silim constiinta sa sune zilnic, precum un ceas desteptator.
Zi de zi, construim amintiri. Poti s-o faci sa planga in sughituri. Sunteti in bucatarie si spui vorbe grele. Te scalzi in voluptatea usurarii. Arunci povara asupra ei si-o faci sa planga in hohote. Soarele ii lumineaza fata in ziua asta de primavara pe care tocmai ai transformat-o ontr-o amintire urata. Superlativ al cinismului, gandul ca e frumoasa cand plange te scarbeste de propria-ti (ne)fiinta.
..sentinta muta a unei amintiri urate pe care tocmai ai dat-o in folosinta, la cheie, cu toate finisajele.
Nu, din pacate, constiinta nu e reglabila ca un ceas desteptator. Ar fi atat de simplu sa ne amintim zilnic ca trebuie sa construimn amintiri frumoase.

Eu vin si spun. Cautam fericirea peste tot. Cautam fericirea la metrou, in speranta ca ni se va arata cand ne asteptam mai putin. Din senin. Cautam fericirea pe holuri de asteptare. In trenuri sau avioane…Cautam fericirea dedicandu-ne cu orice pret lucrurilor pentru care nu suntem pregatiti. Cautam fericirea in amagiri lenese. Cautam fericirea in adevarurile altora. Cautam fericirea in abandon. Cautam fericirea noaptea, mai ales noaptea..Cautam fericirea in dimineti optimiste. Cautam fericirea in tragediile care ne ocolesc. Cautam fericirea in redefinirea ei. Cautam fericirea intr-un tablou vivant. O esarfa. O privire. un moment in care destinul ar putea sa faca piruete.
Cautam fericirea in disperare. In lucrurile simple. Cautam fericirea in copii. Cautam fericirea in toate cotloanele lumilor noastre nesfarsite. Cautam fericirea in imperiul nesfarsit al gandurilor. In prapastia dorintelor. Pe muntele viitorului. In razboaiele sufletului. In victoriile subrede ale orgoliului. Cautam fericirea peste TOT.
O singura intrebare uitam sa ne punem, preocupati de aceasta goana nebuna.
Daca fericirea este cea care ne cauta pe noi si nu ne gaseste pentru ca ne jucam prea mult de-a baba-oarba? Daca fericirea cauta in noi tot ce cautam si noi in ea? Daca fericirea reclama fericire?

Am citit ca un ziar englez spune ca AC/DC nu aduce nimic nou. Mi se pare o afirmatie imbecila. E ca si cum am vrea sa evolueze painea.

Iubesc marea pentru ca si noaptea intretine infinitul si visele. Cand stai in fund pe pamant si-ti simti blugii uzi de racoarea intunericului sau de nisip. Nu vezi nimic si privesti marea care e la cateva zeci de metri de tine. Privesti ca-ntr-o bucata imensa de branza neagra. Intuiesti cu greu linia de spuma de la tarm…Vuietul constant al valurilor izbindu-se de mal iti spune ca nesfarsitul albastru din timpul zilei e acolo, la locul lui. Si o data cu el, visele tale. Stiu c-am sa fiu batran, iremediabil despartit de trecut si ca o sa privesc marea cu aceeasi sete si speranta. Dorintele mele vor fi poate altele, amintirile imi vor ingreuna sufletul si privirea n-o sa mai ajunga atat de departe. Un vis va fi insa acolo, orice-ar fi, unul singur plutind pe coama valurilor, in intuneric. Un singur vis, care ma va tine in viata laolalta cu mirosul de sare si de alge puturoase care-mi va intepa narile. In stanga mea, doi indragostiti zgomotosi se vor saruta indelung. Din cand in cand, vantul imi va aduce in urechi soaptele lor. Cuvinte de betie, de dorinta, obscenitati iubitoare, hohote de ras, gemete, dragoste. Da, intotdeauna va fi speranta la mare si noaptea.

Poate ca iubire e atunci cand, dupa ce ai stins lumina la baie si ti-ai vazut ochii obositi in oglinda, alti ochi ii privesc pe ai tai de undeva din intunericul apropiat. Si esti impacat cu asta si nu mai tanjesti dupa nimic altceva. Poate ca iubirea e cand nu-ti mai esti tie oglinda.

Cred ca inima mea e inchisa pentru renovare. Nu mai incercati. Lucratorii se misca greu, romaneste. Fura la materiale, sunt lenesi. Nu stiu cat va dura. Intre timp va sugerez sa vizitati lounge-ul special deschis pentru cei care se incapataneaza sa creada ca e ceva interesant de vazut, asa, scos din context. De marti pana duminica, am expus cateva vene mai vechi, o bucata de scoica de pe vremea cand Vama Veche nu era a tuturor, trei scrisori care ma acuza de egoism, o caseta cu cantece de leagan de mult uitate, trandafirii pe care nu i-am oferit niciodata, mai multe plicuri cu ceai din dimineti cu speranta, cateva caiete cu teme de vacanta, un portret din ziua in care am fost inselat prima data (trebuie sa vedeti mutra aia), monede cu efigia fricii pe care nu mi le primeste nicio banca, un casetofon care m-a invatat sa cant, haine din studentie si multe nimicuri fara definitie. Va urez vizionare placuta. Lunea muzeul este inchis.

Si atunci bufonul mi-a spus:
“Am gasit. Stiu. Secretul este sa iubesti un om pentru tot ce nu iti poate oferi. De-abia atunci nu te vei iubi pe tine in el. De-abia atunci el nu-ti va fi oglinda si vei privi cu adevarat in sufletul lui. Da, sunt neputincios, caci niciodata nu am stiut sa sparg oglinzi. Mi-a fost teama c-am sa ma omor.”

– Daca Michael Jackson se nastea in Romania, canta la Gogosarul!!! (Gheorghe Dinica)

Fericirea tradeaza cand ti-e lumea mai draga.

Oamenii fac greseli mari de dragul iubirii. E un fapt stiut.
Ajung sa se substituie celui de langa ei in forma doar. Ratand fondul.
Aud adesea ca iubirea inseamna sa-l sprijini pe cel de langa tine in momentele grele. Sa simti nevoia sa o faci. Asta nu presupune, insa, ca il intelegi, ca ajungi sa-i studiezi resorturile si sa stii care sunt nevoile lui REALE.
Compasiunea fata de nemultumirile sau nefericirea partenerului tau si umarul pe care i-l oferi nu inseamna nimic altceva decat un antiinflamator sau cel mult un anestezic.
Pentru ca iubirea e perfida pe cat e de curata. Ea se naste si infloreste cu cele mai inaltatoare sentimente, dar moare otravita de cele mai ascunse indoieli.
Puterea de a afla totul despre cel din fata ta fara a-i tulbura apele sufletului, da, asta e marea provocare a iubirii.
De cate ori nu ne-am pus intrebarea asta: – Cum sa te fac sa afli ce imi trebuie de la tine, spiritual vorbind, fara sa te fac sa suferi, fara sa te lovesc?
Si de cate ori am rostit-o partenerului nostru?
Iubirea incepe cu intrebari simple pe care le rostim si sfarseste cu intrebari la fel de simple pe care nu le punem niciodata.

Mainile lor spun mereu foarte multe lucruri. Daca s-ar preocupa mai mult, daca si-ar urmari mainile unii altora ar afla mai multe. Prefera sa se priveasca in ochi. Au senzatia ca acolo sta adevarul. Spun ca ochii nu mint. De fapt, mainile nu mint.(…) Mainile lor pot fi orice. Acum, fara sa-si dea seama, isi schimba povestile intre ei, iar daca drumurile lor se incruciseaza pe undeva, mainile vor transmite asta. Dumnezeu a pus toti ochii lumii in buricele degetelor, dar oamenii nu se folosesc de asta decat la inceputul Iubirii. Apoi uita si se iau cu viata si credinta lor ca mintea le arata drumul.

S-a intamplat ieri. Si m-a rascolit. Mi-a facut sufletul valuri. Ca un lac batut de vant. Si mi-a starnit doruri de mult apuse in spatele lumii mele.

Nu, n-am sa mai fac asta in viata mea, orice iubire terminata e o mahmureala groaznica pe care te juri ca n-o s-o mai repeti, te juri ca n-o sa mai faci asta vreodata pentru ca nu mai ai putere, si oricum, undeva, candva, la un colt de plaja, pe o alee sau pe toboganul nu mai stiu carei zile te asteapta un sac de iubire gata sa ti se sparga din nou in cap. 
Cu migala, ai grija de ganduri pentru ca sunt fragile si esti inca pe marginea craterului din care tocmai ai reusit sa te sustragi. Curentul e puternic si in doi timpi te poate suge inapoi si iar iesi de acolo – daca mai iesi – cu hainele imbibate de sentimente, imagini si secunde. In astfel de momente oamenii cauta sa-si vindece sufletul. Gresit, gresit, de o mie de ori gresit. Sufletul e puternic, e pregatit pentru suferinta in laboratoarele divinitatii. Trupul e cel care sufera cu adevarat, trupul are o memorie pacatoasa, pagana, o memorie ancestrala. Trupul inregistreaza vibratiile trupului. Si cand doua trupuri s-au framantat in iubire pana cand s-au facut un aluat gros si dens, ei bine, atunci se rup greu. Nu mai stii, cand iubesti, ce al tau si ce e al ei, cine esti tu, cine e ea, tu oi fi tu sau oi fi ea sau ce sau cum sau cand. 
Esti intreg si complet in lingurita aia de fiecare noapte, esti intreg cand ti se face palma cupa de inghetata in care se topeste unul din sanii ei iar cealalta mana framanta coapsele pana cand ritmul aduce somnul. E rasuflarea ritmica si obrazul tau lipit de omoplatii calzi care se indreapta spre tine ca sa se retraga intr-un al doilea timp. Dormi cu spatele la ea sau la el. E mana lui osoasa cea pe care ti-o incolacesti in jurul tau si i-o saruti, barbatul de care te agati in somn ca de un odgon pe puntea unei corabii care pluteste in deriva si fiecare rafala ar putea sa-ti smulga din mana bratul lui care iti frange coastele acolo unde se formeaza cotul. Trupul are memorie, de aia calugarii il biciuie si il ucid in fervoarea rugaciunii, ca sa inalte sufletul deasupra lumii. 
Da, te ridici si te scuturi de amintirile care ti se preling siroaie pe gat si pe umeri printre degetele de la picioare, subsuori. E ca amorteala piciorului pe care l-ai tinut prea mult in aceeasi pozitie, toata memoria carnii te doare de-ti vine sa-ti blestemi trecutul ca sa se faca cenusa si sa se imprastie, sa nu-l mai poti vreodata reface. Nu, asta nu e posibil, trupul trebuie sa sufere. Trupul care iubeste, iubeste inaintea sufletului si e ultimul care moare caci s-a framantat in aluat si cand se rupe e ca o brutareasa uriasa care vrea sa faca doua paini din aceasi iubire si ia aluatul asta al tau si-al ei si-l arunca mestesugit in aer si-l mai framanta de cateva ori, bucatareasa asta uriasa cu maini de epopee framanta iubirea voastra si nu mai stii care esti tu si unde e ea si deodata frange aluatul in doua bucati egale, pentru doua paini mari si urli de durere ca tu nu mai esti tu, oh Doamne, bucati din tine au ramas in ea si memoria sanilor ei iti imbiba saliva si oricat ai scuipa si oricata apa sau uitare ai bea, e acolo, in saliva, sunt impregnate bucati de coapse si de sani si sudoare de nimfa si mangaiere multa si priviri ca niste turturi lungi de gheata care se topesc in tine, dulce – acrisor.
Nu mai stii cum se fac lucrurile, in ce ordine si parca asta nu-i mirosul tau aici pe incheietura parca miroase a ea si iar ametesti si te tii de mese si iar vomiti toate amintirile..
..iubirea e in orice, exista iubire de profesie si de sine si tot felul de iubiri nu e e nevoie de boala aia lunga de care nici nu indraznesti sa-ti amintesti caci pana si amintirea iti face rau. 
Afara e primavara, dar ai fi gasit ceva extraordinar in oricare anotimp. Ploaia de noiembrie ar fi fost romantica oricata mocirla s-ar fi creat.

Iubito, am imbratisat destine paralele.
Pe al nostru l-am lasat in strada, tremurand de frig.
Destinul nostru, iubito, a ramas in mijlocul strazii. Un copil pe care noi nu-l mai tinem de mana, caruia nu-i mai ciupim obrajii dolofani, pe care nu-l mai rasfatam cu orele tarzii in prezenta celor mari. 
Un singur amanunt ne-a scapat: acolo, in mijlocul strazii, abandonat, al nimanui, prea ingrozit ca sa se poata sustrage, ar putea sa incurce circulatia in asa hal incat alte destine sa ajunga in aceeasi situatie generand un ambuteiaj oribil. 
Ar fi fost de datoria noastra sa-l omoram, iubito, inainte sa imbratisam in sila destine paralele. Din spirit civic, din respect fata de traficul si destinele altora, din consideratie pentru noi insine si pentru ceea ce ne-a facut candva sa radem la aceleasi glume.
Recomandare: daca intalniti pe strada destine abandonate, incapabile de a se misca, faceti un efort si ajutati-le sa traverseze. Eventual, incercati sa le plasati langa vreun cos de gunoi. Nu le priviti in ochi si nu va lasati prada vreunui sentimentalism ieftin. Gestul dumneavoastra sa ramana un simplu act de igiena urbana.
Va multumim.

Cred ca mi-am negat niste dureri in ultimii doi ani. Niste lovituri. Aparent a fost bine. Pare ca te simti mai puternic. Aproape reuseti sa-ti vinzi iluzia asta. Ca esti mai puternic. Pana cand intr-o zi un singur cuvant declanseaza in tine durere nevindecata, netratata, netraita, peste care ai aruncat zeci de kilograme de uitare asa cum arunci nisip peste jarul unui foc de plaja dupa ce s-a terminat o noapte magica si te duci sa te culci pe unde nu conteaza.

Paradoxul lumii noastre e acela ca, desi perfectiunea este explicata pe intelesul tuturor, ba chiar exista harti si trasee, esecurile sunt din ce in ce mai dese.

Cand eram copil, plangeam fara sa ma gandesc la alte lucruri in acelasi timp. Cand eram copil, plangeam si ma gandeam la lacrimile mele. Cand eram copil, radeam pana ma durea burta. Cand eram copil, nu tanjeam si nu mi-era dor. Cand eram copil, iubeam fara sa stiu.

Un glont in cap. E, uite, asta chiar nu pot. E posibil sa fie televiziuni la moartea mea. Nu stiu daca prind chiar un prime time, dar trebuie sa iau asta in calcul. Ati vazut ca toata lumea se lupta pentru prim planu’ mortului. Eh, cum poti sa apari la prim plan cu o gaura in mijlocul capului? Si chiar daca iti tragi un glont in gura. Iese prin ceafa, e adevarat, dar e posibil sa ramai cu fata contorsionata, schimonosita, sa ai, asa, o expresie uimita sau chiar indurerata care nu s-ar potrivi bine cu intentiile tale de sinucigas. Adica nu face sa mori cu ceva in suflet, iar pe fata sa fie intiparita alta stare. Dupa cum vedeti, sunt multe aspecte demne de luat in seama si as vrea sa subliniez mai ales importanta consecintelor post mortem. Pentru ca multi sinucigasi nu se preocupa de aceste aspecte iar, dupa parerea mea, o sinucidere bine organizata se termina de-abia dupa ce te-au pus in groapa.

Femei frumoase si inaccesibile. Era o vreme cand femeile erau inaccesibile. Ca un drum forestier interzis. Oare unde o duce? Un drum forestier pana in inima femeii iubite. Inaccesibil. O femeie poate sa te tina in brate toata viata fara sa stii ca nu te iubeste. Reformulez. O femeie te poate tine in brate toata viata si-ti da sa sugi iluzia ca te iubeste. Si o sugi. Iluzia asta. Si cand te gandesti ca alegerile nu ne apartin. Vreau aia, aia si aia. Vrei pe dracu’. Vrea ala micu de cinci ani care n-avea ce trebuie. Ce trebuie? Nimic nu trebuie. Dumnezeu stie ce trebuie. Si Dumnezeu a zis: sa se faca lumina! Apoi omul care e facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, hop si el. A vrut sa se faca lumina. Si a inventat becul. Omenirea asta prea a luat-o ad literam. Intunericul ala isi avea rostul lui. Dormeam mai mult iarna, ne trezeam devreme vara. De cand cu becul s-au dat multe peste cap. Peste care cap? Ala care se impute primu’, ar zice un betiv hatru. Si femeia aia e in stare sa se uite o viata intreaga la tine si sa nu te iubeasca. Camerele de hotel stiu asta mai bine ca noi. Multe femei au iubit cu adevarat de-abia in camerele de hotel. Au zambit acasa si au iubit pe fuga in camerele de hotel. Nu, nu sunt obsedat de chestia asta, dar cred ca minciuna e repartizata in mod egal. Minciuna e peste tot. Mai e si chestia asta cu iubirea. Toti vorbim despre iubire, da’ nimeni nu stie exact cum arata. Pune o suta de oameni sa-ti defineasca iubirea si vei avea o suta de definitii.