Alice Nastase – Noi suntem zeite – carte postala



Scrisori catre Alex
M-ai ranit de atatea ori, incat inima mea e o rana, e durere palpitanda. Nu te mai vreau. Nu te mai astept. Nu te mai iubesc.
Am petrecut o noapte cumplita. Istovita de febra si lacrimi. Dar mi-am muscat pumnii, asteptand ziua minunata pe care mi-ai promis-o, pe care ti-am cerut-o cu mult timp inainte. Cersetoare am fost, umbra ti-am fost, gheisa ti-am fost. Nici o durere din lume nu ma putea face sa nu te doresc, sa nu te caut, sa nu te chem.
Am batut, cu umilinta, la portile inimii tale. Am stat cu mana intinsa asteptandu-ti iubirea, decizia, privirea, atingerea. De prea mult timp..
N-as fi avut niciodata puterea sa-ti spun ca nu pot sa te vad. Pentru tine am putut orice. Niciodata nu ti-as fi cerut si nu ti-am cerut niciodata sa amanam, sa anulam o intalnire, o imbratisare. Tu ai fost prioritatea mea. Rostul meu divin. Nordul meu. Lumina mea.
Trebuie sa-mi vad de drumul meu. Trebuie sa am puterea sa fiu singura. Dar nu singura asteptand, penibila, mila ta, ci singura, libera, puternica. Ca sa pot sa-mi gasesc pe cineva care vrea sa-mi fie alaturi clipa de clipa.
Am vrut totul, te-am vrut totul si pentru totdeauna. Mi-ai oferit firimituri de la mesele tale festive si promisiuni pe termen nedrept de scurt. Nici macar pe acelea nu ti le-ai respectat. Mereu s-a ivit ceva mai bun, mai profitabil, mai banos, mai amuzant de facut. Acum nu te mai vreau deloc. Te voi lua cu mine in ultimul meu vis, imi voi aduce aminte de tine dincolo de moarte, altcandva, altundeva. Pana atunci insa, am sa te uit de tot. Jur.
..daca imi spui ca n-ai auzit cand te-am sunat – desi, atunci cand esti cu mine auzi toate apelurile-, daca n-ai fost emotionat astepand clipa in care, poate, ne vom impaca, si ai uitat sa privesti telefonul din trei in trei secunde, asa cum faceam eu cand asteptam un semn de la tine..Imi pare rau . Sufar pentru noi, sufar pentru tine, dar ma apar cu groaza celor care au iesit din sala de tortura. N-am sa te mai las niciodata sa te apropii de mine. Mi-ai facut atat de mult rau, incat as fi putut muri. M-am tavalit de plans si tu ai stiut cat sufar, dar ai ridicat din umeri. Nu mai simt nimic. Regret ceea ce a fost, sufar pentru ceea ce ar fi puut sa fie, dar stiu ca nu mai vreau nimic de la tine, niciodata..S-a sfarsit. Iremediabil. Nu ma mai cauta. Pierzi vremea. Au murit in mine, pe rand, mai intai increderea, apoi respectul si, in final dragostea.
Ne-ar fi fost mai usor, cred, si daca nu ne-am fi iubit atat de mult, incat sa fim neiertatori, daca nu ne-am fi iubit calm, gata sa anihilam gelozia cu un zambet. Dar nu este asa. Suntem doi bulgari de sare si nu-l putem topi pe celalalt decat topindu-ne pe noi insine. Suntem ranitit, si unul si celalalt, suntem speriati amandoi, ducem cu noi rani pe care nu le vom inchide niciodata definitiv. Va trebui sa invatam sa traim cu ele. Te iubesc. Te iubesc cu tot sufletul, te iubesc cu trecutul meu, te iubesc cu trecutul lumilor toate, vreau sa-ti traiesc viata in care n-am fost langa tine, vreau sa te nasc, si sa te cresc, si sa te alaptez, vreau sa te iubesc cu iubirea dintai si sa-ti nasc copii care sa-ti semene, vreau sa te iubesc adult, nesfarsit, desantat, definitiv, vreau sa imbatranesc iubindu-te, vreau sa mor cu tine in suflet si sa bantui eternitatile iubindu-te.
Ma balansez intre ganduri contrare. Vreau sa-ti cer totul sau nu vreau nimic.
Dragostea noastra e cel mai important lucru de pe pamant si, orice am face, orice decizie am lua, ai lua, trebuie sa ne gandim in primul rand la asta.
Nu vreau sa stric dragostea cerandu-ti sa fii altfel decat vrei sa fii.
Nu vreau sa stric dragostea obligandu-ma sa fiu altfel decat vreau sa fiu.
Nu pot sa-ti cer sa te schimbi.
Nu pot sa ma silesc sa ma schimb.
Nu te pot obliga sa-ti randuiesti viata in numele iubirii pentru mine, daca tu nu simti ca trebuie sa faci asta.
Dar nici nu ma pot obliga sa accept sa fiu iubita de la sapte la noua, daca eu stiu ca acest lucru ma va face nefericita intotdeauna. Pentru ca, mai presus de toate, nu inteleg de ce trebuie sa-ti cersesc decizia, de ce, daca ma iubesti si tu, nu putem sa hotaram impreuna pentru dragostea si pentru viata noastra, ci trebuie sa ard rugandu-ma sa-ti dea Dumnezeu un gand care sa-mi dea o sansa. Asta e ceva ce, intr-adevar, nu pot intelege.
Nu pot intelege de ce trebuie sa cer si tu trebuie sa hotarasti daca-mi dai. Ce ciudat, ce trist, ce amar! Atunci cand eu incetez definitiv sa mai cer, tu constati ca vrei neaparat sa-mi dai ceva. In momentul in care eu sunt gata sa accept, o luam de la capat…Tu nu mai ai nimic de dat, eu sunt prea grabita, tu trebuie sa meditezi…
O luam de la capat, de fiecare data. De cate ori ma apropii din nou de tine si astept ceva, fie si un banal telefon, ma ranesti, ma uiti, ma amani.
E o lipsa de respect fata de mine, in tot ceea ce faci, care ma umileste. Nu izbutesti sa gasesti un loc in viata ta pentru mine, dar restul indatoririlor tale sunt ferme si inamovibile. Eu trebuie sa ma supun regulilor vietii tale, dar pentru mine esti incapabil sa construiesti vreo regula. Decat aceea a bunului plac.
Cand stii ca te astept si te vreau si ca sunt gata sa ma arunc in bratele tale, nu dai doi bani pe mine. Mi-ai demonstrat-o de zeci de ori. In schimb, cand simti ca m-ai pierdut, depui eforturi colosale, imi spui ca suferi si chiar cred ca suferi, imi scrii scrisori nesfarsite.
Stradania scrisorilor tale de dragoste a incetat, insa, in clipa in care am acceptat din nou gandul splendid ca ma iubesti si tu. Nu ti-ai mai gasit timp niciodata sa-mi scrii.Oferta era valabila doar pentru perioada de separare. Ce ridicola ma simt…
Te iubesc prosteste si ma mint, de fiecare data, iti ascult vorbele si le iau in serios pentru ca dupa asta tanjesc, dupa dragostea ta. Dar stiu si eu, stii si tu ca e totul o pacaleala. Si ca, daca vreau sa nu te las sa-mi calci de tot in picioare ultima farama de respect de sine pe care-o mai am, trebuie sa ma tin la distanta. Asta am sa si fac. Cand ai sa fii sigur ca te-ai schimbat, cand ai sa poti construi si pentru mine un colt adapostit macar in orarul tau, daca nu in viata ta, cauta-ma. Daca nu, nu.
Ce pacat, Alex, ce pacat ca nu stii sa alegi, ca nu poti sa te mantui, sa te eliberezi, sa fii bun cu mine, sa fii barbat, sa-ti asumi dragostea…e pacat. Dar e pacatul tau. Iar la Judecata de Apoi, cum spune Cioran, se vor cantari numai lacrimile…
Adio, dragostea mea. Am fost un leu si o leoaica, privind marea in furtuna. Nu mai suntem. Sper sa fii fericit altcumva, cu altcineva, asa cum imi doresc si mie. Nu ma incrancenez, nici macar nu mai sufar. Asa a fost sa fie.
Si cand spun ca nu te mai iubesc, te iubesc, si cand spun ca iubesc pe altcineva, te iubesc pe tine. Cat timp a trecut de cand incerc sa te uit? O viata. Te iubesc si acum, Mo, lumina mea, dragostea mea, tristetea mea.
Ti-aduci aminte de ploaia din fata bisericii? Ti-aduci aminte de noi? Nu vreau sa mai duc cu mine senzatia ca totul e un vis, doar un vis al meu. Sunt adevarata, este real? Am trait iubindu-te, o viata de om. Am asteptat, am simtit, am suferit. Am murit. E adevarat, nu-i asa, Mo? Acum, cand ma asez in fiecare seara in pat langa un alt barbat, nu ma pregatesc de somn, ci de moarte.
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s