Oana Pellea – Jurnal

      …Si am senzatia clara ca sunt din aceasta lume, dar si certitudinea ca nu-i apartin. Si mi-e asa dor de acolo…
       Dar cum bine stii, m-ai facut din pamant si uite ca pamantul doare,pamantul e greu, din ce in ce mai greu – si aripile parca, din ce in ce mai obosite. Hai, ajuta-ma inca o data si fa-mi aripile puternice, sa pot din nou sa ma ridic…
       Sunt convinsa ca gandurile astea nu sunt doar ale mele, sunt convinsa ca oamenii cand se baga in pat si-si inchid pleoapele vad o bezna, dar, in intunericul acela, mai simt si o prezenta.In orice caz, mie mi se intampla de mica. Cand ma culc si inchid ochii, nu ma mai simt singura. Cu ochii deschisi sunt mult mai singura.

        Mi-e foarte greu sa traiesc in timpul asta pe care nu eu l-am ales, cu oamenii astia pe care nu eu i-am ales si in lumea asta pe care nu eu am ales-o. Mi-e foarte dor, foarte dor de frumos si de bun. E un dor care doare, doare chiar fizic.Doare pana la lacrimi.Am melancolia unor locuri pe care le-am vazut si care nu sunt pe lumea asta.
        Muzica veche, deci frumoasa. De ce tot ce are o istorie si un praf asezat imi place mai mult decat ce sclipeste? E un dat.
        Daca ridic privirea , vad un varf de ramura de nuc pe un cer albastru sters. E  lumina de miere amaruie.Doamne ce frumoasa e lumea si viata. Iti multumesc si iarta-mi intrebarile si neputintele si mai ales iarta-mi nemultumirile. Ce bine e cand ochii ti se umplu de lacrimi de frumos.Am invatat nu de mult timp ca si frumosul prea mult e la fel de greu de suportat ca si uratul prea mult. Doare. Paradoxal, si frumosul doare.
       …l-am intrebat daca ii place sa calatoreasca. Si mi-a raspuns: “Da. Din pacate, trebuie sa ma iau intotdeauna cu mine.”
        …dar cel mai usor si cu placere m-as desparti din cand in cand de mine. Ce bine ar fi  sa ne uitam putin. Cred ca ne-am iubi mai mult cand ne-am regasi. Ce dor imi e sa-mi fie dor de mine.
        De ce aproape intotdeauna cand ne fotografiem zambim? Aproape intotdeauna aratam ca suntem fericiti. Poate ca in subconstient vrem ca imaginea noastra sa ramana asa, a unor oameni fericit. Si mai bine asa. Asta ar trebui sa ramana dupa noi. Barem o imagine intr-o rama, o imagine luminoasa. Imi place sa-mi imaginez imaginea imediat urmatoare dupa instantaneu. Cum s-au ridicat din pozitia din poza. Ce s-a intamplat dupa ce s-a luat fotografia.
        Niciodata nu mi-a placut sa astept. Si-mi dau seama cu stupoare ca zi de zi trebuie sa invat sa astept. Am ajuns sa astept si ca intr-o buna zi…voi trai.
        Daca stii sa privesti aerul din jurul unui om, iti poate spune multe despre el. Are multe de povestit, numai sa stii sa-l asculti si sa-l vezi. In jurul oamenilor meschini, aerul e imbacsit.In jurul oamenilor rai, e intunecos. In jurul celor bucurosi, e luminos.
        Daca as fi pe Luna, as avea nostalgia Pamantului, dar sunt pe Pamant deocamdata si am nostalgia cerului.
        Imi calc pe umbra si-mi aud pasii in linistea zapezii. Dintr-o data am senzatia clara ca aud pasii a mii de oameni care merg cu mine la biserica, un fel de mars hotarat prin soare si zapada. Ma gandesc cate neamuri de-ale mele sunt in spatele meu si merg odata cu mine la spovedanie. Nu le vad umbrele, pe zapada e doar umbra mea, si totusi…
        Intoarce privirea dupa soare si toate umbrele iti vor cadea in spate.
        Frica mea de acest mostru fabulos este o frica de taran prost. Daca din prea multa informatie, intr-o zi imi explodeaza in fata monitorul? De cate ori mi-e frica, imi vine sa rad in hohote. Am chiar imaginea mea in fata ecranului, cu parul zbarlit si ars.
        “Norocul e mic si lumea e multa”. Caragiale. Doamne ce om trist si amarui. Ca dulceata de cirese amare.
        Ciudat. Sentimentul de evadare imi e mult mai accentuat daca vad un geam deschis decat daca vad o usa. Da, probabil ca pentru mine asa e normal. Unde pasesc dupa o usa, intr-o alta orizontala? Pe cand geamul mic, oval din mansarda mea imi arata un oval de cer. Cum sa nu alegi verticala?Ce libertate.
        …Daca umbra dupa noi va ramane dreapta, ce conteaza ca ne trage pamantul si ne cocoseaza de ajungem sa ne sprijinim in baston? De fapt, nu stiu daca ne trage pamantul sau ne apasa cerul.
        Amintirile astea sunt ca niste animale speriate…Le e frica sa iasa la lumina…Stau acolo, in bezna si se hranesc din mine.
        E incredibil cum poti calatori din camaruta asta mica, din mansarda, in departari departate. Nu trebuie neaparat sa inchid ochii, caci mi se deschid in interior. Lumile pe care le vizitez sunt frumoase, clare. Cand ma intorc din nou in camaruta, am aceeasi senzatie ca atunci cand ma intorc de la drum. Doar oboseala fizica nu exista. Ce bine ca nu trebuie sa-mi car si sacul asta de pamant care sunt in calatoriile gandului. Ce usurare.
        Trenul oprit in gara. Deschid geamul si ma reazem de el cu coatele. Pe peron, vreo trei perosane. Ochii imi raman fixati in ochii unui baiat de varsta mea. Stam absolut nemiscati si, timp de cateva minute, cinci-sase, traim probabil cea mai mare indragostire din viata noastra. Tenul pleaca incet, nu schitam nici un gest. Ne uitam unul la altul pana nu ne mai zarim. Stim ca nu ne vom mai vedea niciodata. Inchid ochii, barem sa-I pastrez imaginea pe retina.
        “Daca ai nevoie de o mana de ajutor o vei gasi la capetele bratelor tale. Cu timpul vei intelege ca ai doua maini. Una pentru tine, alta ca sa-i ajuti pe ceilalti.” (Audrey Hepburn)
        Azi noapte, cand ploua, gandul ca poate o farama din sufletul celor sapte astronauti care au explodat in cer imi bat in geam, dintr-un strop de ploaie.
        E o lume foarte frumoasa, cu toate “culisele ei:. Si depinde si de tine unde te uiti. In intunericul mlastinii sau la nuferii care plutesc.
        Cand nu-mi place prezentul, intru in pod. Acolo e alt timp si mult mai frumos, chiar daca e prafuit.
        In pod totul e incremenit in bine. E bine sa ai un pod. Usa cu yala pe care o deschid e o usa miraculoasa. Imi da voie sa intru in alta realitate, in alt timp, in alta civilizatie si alta educatie. Dantele rupte asteapta sa fie spalate si refolosite, pozele asteapta rame frumoase. Si podul meu asteapta ca cineva sa aiba nevoie de el. Si m-am hotarat ca am eu nevoie de el.
        Nu, nu cred ca ne tragem din maimute, dar am avea toate sansele sa coboram la nivelul lor de evolutie. Sau sa urcam?
        Un om ocupa cu talpile lui vreo douazeci si ceva de centimetri dar raza orgoliului lui e de cativa kilometri. Si uite asa ne calcam pe orgoliu si nu mai avem loc unul de altul. Si raza asta de orgoliu creste ca o umbra, din ce in ce mai mult, de aproape a intunecat Pamantul.
        De ce prezenta neprezentei e cateodata mai prezenta decat prezenta insasi?
        O primavara amanata nu daruieste o bucurie la fel de mare ca o primavara pur si simplu. Pentru ca orice lucru amanat contine, atunci cand se implineste, o anumita doza de oboseala, care scade din uimire si bucurie.
        Ce timpuri idioate, toti dam muzica mai tare sau urlam mai tare ca sa ne auzim noi. Ce babilonie de neacceptat.
        Ce legatura au toate urateniile si toate nedreptatile si toate marlaniile cu viata noastra? Daca ti se intampla ceva inseamna ca trebuia sa ti se intample. Nu e vina nimanui. E usor sa gasesti vinovati. Nu e vina nimanui. Daca a existat intamplarea asta in viata mea, trebuia sa invat ceva din ea. Si am invatat. Important e sa nu ma inraiesc eu. Sa nu ma innegresc eu. Depinde cum le faci fata intamplarilot de genul asta. Daca le cari dupa tine toata viata, te murdaresc si te imput. Cateodata vad cunoscuti care, am impresia, cara pe umarul stang un sac mare de cacat. Mi-e greu sa scriu cuvantul, poftin, de caca. Sunt oamnei care, sub greutatea dusa devin cocosati. Obositi de toate urateniile, de toate gandurile de razbunare, de toate complexele si rautatile. Le care cu ei prin lume. Si put. Si imput spatiul in care exista. Si mai exista oameni care miros frumos, sunt usori, mai au putin si ai senzatia ca se pot inalta de la pamant in orice clipa, oameni care pe umarul stang, daca stii sa te uiti bine, te lasa sa vezi ingerul linistit.
        Mama: Cand esti nemultumita sau ti se pare ca ai probleme….cand vii acasa, pune mana dreapta la spate si incearca sa te descurci doar cu mana stanga: sa dai foc la aragaz, sa te speli, sa iei ce-ti trebuie din frigider…Zece minute, nu mai mult…Si dupa zece minute ia-ti mana dreapta de la spate si uita-te la ea, cu ochii tai de carne. Si ai sa vezi minunea! Ai sa vezi ce inseamna sa ai doua maini. Sau doua picioare. Ai sa intelegi ce inseamna sa fii sanatos in minunea Domnului. Si intreaba-te dupa asta: cat de importante erau problemele pe care credeai ca le aveai acum zece minute?
        Ce ciudata stare – cand nu mai ai nimic de pierdut.
        As urla la tacerea mea, dar stiu ca e inutil. E surda.
        Mi se amesteca toate in cap si rezultatul e nimic.
        Ce prostie si scrisul asta, daca nu poti sa scrii un oftat, atunci la ce serveste? Cum se scrie un oftat sau un urlet sau o lacrima sau un zambet… Nu nu poti sa le prinzi intre semnele astea absurde numite litere..
        Azi de dimineata m-am gandit ca, daca maine as muri, poimaine- dimineata m-ar astepta cei 20 de gugustiuci care ma asteapta in fiecare dimineata sa le dau de mancare.
        Imi vine sa sparg cu pumnul geamul asta care ma desparte de adevar. Am senzatia ca sunt intr-un acvariu. Uitandu-ma, cand eram azi la coafor, la pestii din acvariu, ma gandeam u mila la ei ca sunt inchisi. Si brusc m-am gandit ca poate si ei se uita la mine cu aceeasi mila. Poate ca ei, uitandu-se la mine, ma vad inchisa intr-un acvariu si mai mic. Si zic: saraca….
        Imi vine sa fac dus de 30 de ori pe zi, atata murdarie este peste tot, pe strazi, in noi, in ce gandim si cum traim…
        Nu, nu pot fi ipocrita. Le spun tuturor sa traiasca clipa, iar eu sunt pur si simplu suspendata – sau in afara timpului…
        Am vrut sa scriu ca ce bine ca s-a dus ziua asta…da` nu e drept. Chiar asa, ciuntita, plansa si stinghera, e…a fost totusi o zi din viata mea…si mi-e ciuda ca nu m-am bucurat de ea…
        O musculita pe tastatura…Sa gasesti cuvinte cu care sa n-o strivesti…
        Bacovia e o stare, intamplator a fost numele unui om.
        Ce eforturi de socializare mai fac…dar animalul din mine maraie politicos si se retrage fericit in singuratate.
        Scarile de la Urgenta sunt tocite de pasi ca scarile de la Acropole. Marmura e tocita de pasi de suferinta, de sperante, de cosmaruri…marmura e tocita…cu siguranta suntem mult mai grei cand suferim.
        …In rest, mi-e lehamite de o populatie needucata care nu stie nici sa vorbeasca romaneste, dar se vrea europeana, care habar n-are de cultura, dar se vrea acceptata in lume si in Europa. Stai la rand, Romanie! Parte din tine trebuie sa invete Sa invete sa se spele, sa vorbeasca romaneste, sa se respecte. Sa se ierte…
        Dumnezeu ma imbata, casa miroase a tei innebunitor!
        Toti vorbesc de criza de cand o simt in buzunar. Nimeni nu vorbeste de ea cand o simte in suflet si in cap. Criza e de mult. Criza de modele, de frumos, de ideal, de visuri.
        Eu as vinde bilete foarte scumpe intr-un cinematograf unde sa se aprinda –  stralucitor, alb si gol. O ora si jumatate. Gol. Alb. Oare cati ar rezista pana la final? Cati vor ramane in sala fata in fata cu…ei? La final, as aprinde lumina in sala, as deschide usile de exit. Fiecare ar pleca cu filmul lui. Cu actorii lui. Cu povestea lui. Unora o sa le placa ce-au vazut. Altora nu. Altii nu vor vedea nimic.
        Bat clopotele. Bat si cheama oamenii la rugaciune. Clopotele urasc singuratatea. Clopotele bat asa cum bat inimile noastre, in acelasi ritm cu cordul nostru. De fapt, bataia clopotelor e amplificarea batailor inimii nostre. Un clopot e inima bisericii care bate tare, tare.
        Imi trece prin cap ca ar trebui sa ma las de fumat: nu pentru sanatate, ci pentru ca imi afum ingerul.
        Visele mele se ascund, de teama. Sperantele trebuie sa le caut in maldare de ciorapi sau la standul de blanuri vechi, mancate de molii. Sperantele mele sunt obsedate sa nu le fie frig si cauta caldura. Anii- habar n-am unde sa-i caut. S-au asezat la coada undeva.
        Imi place lemnul. Are miros, are viata si are istorie. Iti spune o poveste. Ce poveste iti poate spune metalul? Ma uit la masa de lemn la care sunt si ma gandesc cate pasari s-or fi odihnit pe copacul din care e facuta? Si cate cantece o fi ascultat? De cate ori o fi inflorit?
        O furnica se uita in sus la un gandac
Un gandac se uita in sus la un soarece
Un soarece se uita in sus la o pisica
O pisica se uita in sus la un caine
Un caine se uita in sus la un cal
Un cal se uita in sus la un elefant
Eu ma uit in sus La Dumnezeu
Dumnezeu se uita in jos la noi toti.
Dar in sus?
        Sperantele trebuie toate legate intre ele, bagate intr-o sticla mare, cu dop, si aruncate in mare. Poate mai folosesc si altcuiva.
        Seara, mama a facut cu mainele mele pasca. Intindem amandoua coca in tava si am impresia ca asternem un pat de nori pentru trupul lui Dumnezeu.
        Vreau sa scriu despre plecarea mamei si nu pot. A plecat… sau de fapt s-a mutat…Dar ochii astia de carne nu ma lasa s-o vad. De cand a plecat, imi urasc limitele carnii.
        Moartea are miros, moartea are o prezenta parca mai puternica decat viata. O simti cum vine incet si definitiv.
        Moartea e ceva serios. Cere concentrare, seriozitate. Restul… Cei ce asista sunt slabi, pierduti, neputinciosi. Cel care pleaca la Domnul e cel puternic.
        Mi-e ciuda ca plang asa de usor..asa m-am nascut..as vrea sa ma pot abtine..nu pot, mi-e imposibil, imi trece prin cap ca probabil am umplut niste pahare degeaba si sunt oameni pe pamant care mor de sete..Daca toata omenirea si-ar strange lacrimile in pahare, cam cati oameni s-ar salva de la moarte?
        Cateodata imi inchipui ca explodez […] Imi inchipui ca explodez si parti din mine ajung peste tot in univers. Praf. Atomi. Oricum prin respiratie, ajungem sa ne imprastiem in Univers. Respiratia mi se pare schimbul cel mai important pe care-l facem cu lumea. Cum adica? Trag aer in piept. Aer care e plin de respiratiile tuturor oamenilor care sunt sau au fost, de respiratiile tuturor animalelor, tuturor plantelor. De respiratiile parintilor, bunicilor, strainilor, cunoscutilor. Il trag in piept. Ma hranesc cu el si il eliberez din nou in lume. Cu mine inclusa in el. Hm.. Si imediat sunt respirata de toata omenirea. De tot Universul. Si mai sunt oameni care se simt singuri…Trag aer. In plamani ajunge aer consumat de Shakespeare, de Mozart, de Isus..dar si aer folosit de toti criminalii omenirii.
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s